Darkclauds şi vulcanii – A love story

Când eram mică şi nu avusesem încă un contact serios cu geografia şi geologia, dar aflasem de existența vulcanilor, cea mai mare temere a mea era că din senin, în timpul nopții, un vulcan ar putea erupe în dealul din spatele casei. Nici nu ştiu câte nopţi am petrecut imaginându-mi cum fug din calea stihiei salvând, evident pe toată lumea, ca orice copil care se vrea supererou şi a citit prea multe cărţi nepotrivite pentru vârsta lui.

Dacă atunci mă temeam îngrozitor de vulcani astăzi, mă bucur de fiecare dată când apare vreunul în calea vacanţelor mele trăsnite. Insulele vulcanice sunt cele mai frumoase şi sper să mă pensionez pe una, dar până atunci vreau să văd destui vulcani ai lumii încât să îl pot alege pe cel mai frumos.

Până acum drumurile m-au purtat pe Pico de Bandama(Gran Canaria, SP), Teide( Tenerife, SP), Vezuviu(IT), Etna(IT), Solfatara di Pozzuoli(IT), La Soufriere( Guadeloupe, FR), l-am văzut pe fiorosul Bárdarbunga (IS) din avion scuipând foc şi am stat de vorbă cu fermierii afectaţi de erupţia faimosului Eyjafjallajökull(IS) care a pus Europa pe jar şi traficul aerian pe butuci in 2010.

Deşi nu sunt mulţi, vulcanii văzuţi până acum sunt atât de diferiţi încât probabil partea cu alesul celui mai frumos vulcan din lume nu prea ţine, dar e un motiv bun să continuu să “colecţionez” vulcani.

Pico de Bandama a fost primul vulcan din buza căruia am privit “în abis” doar pentru a descoperi că abisul conţinea o casă şi o grădină de legume, La Soufriere a fost un labirint cu vegetaţie luxuriantă, departe de orice ţi-ai putea imagina când cineva rosteşte cuvântul vulcan, iar în Solfatara inima mi-a stat în loc pentru o secundă când ghidul a rugat pe cineva să trântească un bolovan şi pământul a vibrat şi răsunat de parcă am fi fost jucării pe pielea bine întinsă a unei tobe africane.

Teide a avut de departe cel mai spectaculos peisaj, dar nu am reusit să ajungem până sus din prima încercare aşa că va urma, la fel şi Etna care deşi nu m-a impresionat de la 2900m poate o va face data viitoare de la 3323m.

Deşi nu m-a impresionat cu peisaje spectaculoase, Etna mi-a scos în cale cadre care îmi plac mult fiindcă surprind, zic eu, ceva din frumuseţea stranie a reliefului vulcanic, dar şi o fărâmă din teama şi fascinaţia mea pentru viaţa în umbra unui uriaş capricios care scoate flăcări pe nas când te aştepţi mai puţin.

Cel mai bun exemplu este fotografia asta care îmi place tot mai mult pe măsură ce o privesc. Sper că şi vouă.

etna

 

Valea Horoabei

Cel mai bun semn ca am imbatranit, pe langa numarul postarilor pe blog, este numarul iesirilor de weekend din ultima vreme. Evident, exista multe explicatii solide pentru faptul ca ne petrecem tot mai multe weekenduri ostatici in oras in loc sa colindam tara in lung si lat, dar exista o parte a inimii care nu vrea sa inteleaga cum vine treaba asta cu responsabilitati si cu atat mai putin notiunea de economie.

Cand inima ne impinge prea tare sa iesim din casa si din monotonie in ciuda caldurii si a oboselii cronice, ca niste oameni batrani si responsabili ne gandim unde am putea merge cel mai aproape. Asa se face ca acum vreo doua weekenduri am ales o destinate pasnica pentru tura/ plimbarea care avea sa sa dovedeasca foarte frumoasa si plina de surprize placute : Valea Horoabei.

Valea Horoabei are o reputatie de traseu periculos, un nemarcat vesnic amenintat cu inchiderea fiindca ar fi periculos si ar necesita acces doar sub supravegherea salvamont. Dupa ce am parcurs traseul cu usurinta, e drept, intr-o perioada in care apa lipsea cu desavarsire din zona stancoasa, nu vad niciun motiv pentru care traseul nu ar fi marcat si deschis publicului.

 

Desi nemarcat, traseul este usor de gasit datorita indicatorului imens care iti arata directia corecta dupa care tot ce trebuie sa faci este sa urmaresti firul vaii pana incepe urcusul lin pe langa apa. Dupa cateva minute de urcus abrupt apare prima cascada care iti confirma ca esti pe drumul cel bun.

Sincer, cand am auzit de valea Horoabei imi imaginasem un traseu asemanator cu cel din Valea lui Stan, dar partea stancoasa, care necesita atentie si catarare pe stanci cu ajutorul cablurilor si scarilor metalice, este mult mai mica, poate nu reprezinta nici 30% din lungimea vaii.

Cu toate astea, traseul este frumos, chiar spectaculos, cu caderi de apa frumoase, arcade, numai bun pentru o iesire relaxanta care nu rezulta in dureri de picioare si plamani in pragul imploziei.

 

Odata intrat pe firul vaii, desi ochii sunt obisnuiti sa caute marcajele, iti dai seama repede ca traseul poate fi unul singur si nu e loc de rataciri, desi am vazut un grup care parea hotarat sa mearga exclusiv pe unde nu trebuia.

Partea cea mai frumoasa a traseului este asta :

Imediat dupa zona dintre stanci traseul continua urmand firul apei printre jenepeni, vegetatie luxurianta si roiuri de musculite care mi-au amintit de traseul spre Vf Retezat. Dupa iesirea din vale, marcata de aparitia a doua stane, exista doua variante de traseu de intoarcere : in stanga spre saua Strunga sau in dreapta, un pic pieptis pana se iese intr-o poteca ce coboara apoi spre Padina.

Am incercat sa identific si sa marchez pe Google maps traseul si a iesit desenul de mai jos. Daca ma insel amarnic astept sa fiu linsata in piata publica sau pe vreun grup de facebook de montaniarzi infocati, altfel, sper sa va fie de folos imaginea.

Traseu Horoabelor si retur

Traseu V Horoabei si retur ( foto G Maps + my mad drawing skills)

 

Ideea este simpla, odata iesiti din zona de jnepeni, cand apar cele doua stane « in cadru », se urca spre dreapta 10 – 15 m pana se intalneste un drum care poate fi urmat pana jos in Padina in pas lejer.

_blog

De aici spre dreapta pana la poteca

Noi am avut placerea de a parcurge vreo trei sferturi de traseu in echipa largita dupa ce o intrebare legata de traseu ne-a facut sa ne marim grupul cu doi companioni, cu care am schimbat cu placere impresii despre orice si am mai baut si o bere la sfarsit de traseu.

DSC_4960_blog

Chiar ma gandeam ca tot mai des intalnim pe munte grupuri cu oameni morocanosi, care nu saluta sau o fac fara sa ridice privirea de la nivelul bocancului si ca vremurile cand legai prietenii pe munte sunt de mult apuse cand au aparut I si D sa ne arate ca lucrurile nu stau chiar asa, ca muntele e inca plin de oameni faini, trebuie doar sa ii descoperi in multitudinea de oameni pusi pe « cucerit » munti, bifat trasee si alte activitati competitive in sensul negativ al cuvantului, care nu lasa loc de comunicare cu « strainii ».

La initiativa nou descoperitilor parteneri de drum am improvizat un traseu de intoarcere inedit, pe firul raului prin valea Ursului ( daca am inteles corect), traseu improvizat care ne-a purtat prin apa, pe stanci si busteni pana in fara intrarii la manastire unde am avut parte de “bucuria” revenirii la civilizatie, sau cum se cheama  nebunia din Padina din weekend.

A fost o tura  plimbare frumoasa, cu vreme excelenta si o companie pe masura, asa ca ne pregatim cu nerabdare pentru “data viitoare”.

DSC_5099_blog

La “terasa” in Padina

Va urma un album, candva, probabil mai spre iarna. :)

P.S Va rog sa ma scuzati pentru lipsa acuta de diacritice, am observant ca scrisul in limba romana corecta si sfanta imi ucide creativitatea, iar corectorul meu este in vacanta asa ca va livrez un produs brut, de cizelat ulterior.  Daca sunt cuvinte cu sens ambiguu pe fondul lipsei de diacritice sau doar vreti sa ma luati peste picior puteti sa o faceti aici prin intermediul unui comentariu sau pe facebook, dar acolo doar dupa ce dati un like la pagina.

Hidden messages

DSC_4816.JPG

…written in stone

Altfel de eroi

Limitele există doar în mintea noastră. Propoziţia asta pare un clişeu până ce te lovesc în plin dovezile că lucrurile stau chiar aşa.

Vineri seara la refugiul A de pe Olimp, la 2100 m şi capătul unui traseu obositor de 3 – 4 ore şi 1000 m diferenţă de nivel mi-au atras atenţia doi băieţi care se ţineau de braţ coborând înspre refugiu. I-am urmărit cu privirea îndreptându-se spre copacul secular din zona de camping, iar unul din băieţi a îmbrăţişat copacul pentru a simţi cât este de mare.

Câteva secunde mai târziu am înţeles ce se întâmpla de fapt: băiatul care îmbrăţişase copacul era nevăzător.

Am fost prima care a tras concluzia cea mai la îndemână, că a venit călare pe catârii care transportă alimente şi bagaje de turişti comozi, dar am facut-o fără să îl judec, pur şi simplu crezând că este singura cale prin care un nevăzător poate ajunge acolo.

  • Oare urcă pe Mytikas mâine, au întrebat colegii mei de tura.
  • Nuuu, nu are cum, nu ai văzut traseul? Este imposibil!

Sâmbătă dimineaţă când ne echipam şi ne beam cafeaua la refugiu grupul de cu seară făcea acelaşi lucru….

A urmat una din cele mai frumoase lecţii de viaţă din viaţa mea de până acum, ba chiar una cu mai multe faţete.

În primul rând m-a impresionat puterea cu care un om cu un handicap fizic atât de sever poate face un traseu montan atât de dificil. Cum poate cineva să urce un munte „în întuneric”, bazându-se doar pe alte simţuri şi pe semenii săi în timp ce eu aprind lumina ca să merg până în bucătărie şi tot reuşesc să-mi accidentez câte un deget la întâlnirea cu mobila aşezată strategic nu ştiu si probabil nu voi înţelege niciodată.

În al doilea rând m-a impresionat devotamentul echipei datorită căreia a ajuns pe Mytikas şi inapoi. Baiatul cu rucsac gri din fotografia de mai jos este cel care l-a ghidat la fiecare pas pe traseul accidentat până pe Skala şi care mai apoi i-a ghidat fiecare picior şi mână în parte pe traseul dificil dintre Skala şi Mytikas, unul pe care oameni în toată firea ezită să se aventureze.

Să ai atâta răbdare şi putere încât să nu transmiţi decât încredere şi seninatate unui om a cărui viaţă depinde total de tine este incredibil. Să depui un efort susţinut timp de o zi întreagă, cu un rucsac uriaş în spate ghidând un nevăzător pas cu pas până pe Mytikas şi înapoi îmi pare o muncă sisifică, una pentru care nu îţi trebuie doar putere fizică, dar şi un echilibru mental şi emoţional extraordinar.

Am urcat pe Mytikas cu lacrimi în ochi şi cu mintea plină de gânduri de tot felul. Am fost depăşiţi de echipa cehă de câteva ori, i-am depăşit la rândul nostru şi le-am făcut loc pe porţiunile delicate spre Mytikas. Nu l-am spus că sunt extraordinari fiind convinşi că o simt, sau si mai bine spus, nu au nevoie să li se spună. Când faci aşa ceva nu o faci pentru laude, complimente şi like-uri pe facebook, o faci pentru ca asta simti şi ăsta eşti.

Nu există limite decât cele pe care le-am moştenit sau care ne-au fost impuse, dar ce forţă extraordinară au cele cu care am crescut, cât de greu cedează chiar şi în faţa dovezilor că oamenii obişnuiţi pot face lucruri extraordinare, şi ce paradox să ne arate că se poate tocmai cei cu care viaţa nu a fost deloc bună.

Îmi place să cred ca am coborât din Olimp un om mai înţelept, nu doar unul mai obosit şi mai pârlit de soare, şi îmi place să cred că asta e o lecţie pe care nu o voi uita uşor, prinsă în vârtejul unui trai haotic, dar în acelaşi timp comod. Timpul va spune dacă va fi aşa sau nu, dar dacă va fi aşa, va fi exclusiv meritul a doi oameni cu care am urcat din întâmplare un munte.

ascensiune

Amintiri din paradis – Pointe des Chateaux

Ştiaţi că Guadelupa este de fapt un arhipelag, nu o insulă, şi că până şi ceea ce este în mod normal cunoscut ca fiind insula Guadelupa sunt de fapt două insule fooarte apropiate, dar cât se poate de diferite ?

 Noi am facut naveta între insule zilnic, timp de o săptămână până să aflăm că râuleţul pe care îl traversam şi de câte 4 ori pe zi era de fapt canalul dintre Basse Terre şi Grande Terre.

Basse Terre, insula vestică, este vulcanică, cu plaje cu nisip negru şi zone muntoase spectaculoase, cascade şi rauri cu ape termale. Grande Terre, insula estică, este calcaroasă, deci plată şi plină de plantaţii de trestie de zahăr şi banane, cu plaje cu nisipuri aurii.

Daca Guadelupa este un fluture pe harta lumii, Point des Chateaux este vârful aripii drepte, cea calcaroasă şi apreciată pentru plajele de revistă, cu nisip auriu şi ape bleu turcoaz.

               cid:image001.png@01D18901.0E41F030

 Drumul spre Pointe des Chateaux este, ca mai toate drumurile din Guadelupa, frumos, iar în plus, oriunde ai merge la stânga sau la dreapta după ce treci de Saint Francois o să găseşti drumuri care duc la plaje ascunse de mici crânguri numai bune de agăţat hamacul.

 CSI_8969

Am ajuns la destinaţie destul de dimineaţă după standarde guadalupene, nu şi după ale noastre, treziţi fiind de la 6 ca de obicei şi după lungi sesiuni de vânat colibri în gradină şi bălăceli în piscină. ( scuzaţi rima, a fost involuntara)

Am început cu o scurtă incursiune în zona Les Salines unde am pândit sau am fost pândiţi, depinde cu interpretaţi cadrul de mai jos, de crabi verzui, asemenea stâncilor pe care locuiau.

CSI_8501

Câţi ochişori curioşi puteţi găsi în imagine?

 Undeva în larg valurile se spărgeau cu zgomot de stânci şi am recunoscut imediat energia nestavilită a Atlanticului, atât de vibrantă după multe zile în care fundalul sonor fusese asigurat doar de clipocitul lin şi îmbrăţişarea caldă a mării Caraibilor.

După scurta incursiune în Grande Anse am pornit prin parcarea mărginită de tarabe cu produse locale pitoreşti  spre Pointe des Colibris, varful pe care tronează o cruce uriaşă şi care oferă şi cel mai bun punct de belvedere.

CSI_8586

Am ales să pornim spre cruce traversand poate una din cele mai frumoase plaje din Guadelupa, Anse des Chateaux, plajă care este cunoscută şi ca una din cele mai periculoase din arhipelag. Furia cu care oceanul ia cu asalt plaja este incredibilă, iar odată ce ai păşit pe nisipul fin ai senzaţia că eşti sub nivelul mării şi valurile furioase ar putea veni oricând să te măture dacă nu ar fi oprite de un zid invizibil.

 CSI_8576

Priveliştea din drum spre cruce şi de la cruce este bulversantă fiindcă nu ştii către ce să priveşti mai degrabă. Către La Desirade care se vede în zare ca o mega fortareaţă, către stâncile din plan apropiat care par să fie dinozauri adormiţi, către golfurile asaltate în ritm alert de ape pe cât de frumoase pe atât de nervoase.

 

Dacă va exista o dată viitoare când să vizitez Guadelupa ea va include cu siguranţă un răsarit şi/ sau un apus la Pointe des Chateaux, poate chiar o zi întreagă de vânat nori, valuri şi stânci în plin elan creator de forme, sunete şi culori. Chiar şi în puţinul timp petrecut cu aparatul în mână acum şi tot cred că acolo am surprins unele din cele mai frumoase fotografii ale mele cu oceanul în rol principal.

a turner

 Ai putea să te crezi la capătul lumii în Pointe des Chateaux dacă nu ar fi siluetele câtorva insule din arhipelag să îţi amintească discret că lumea e mult mai mare decăt tinzi să crezi uneori, prins în euforia clipei aproape perfecte.

Senzaţia de capăt al lumii a glisat usor spre cea de sfârşit al lumii odată cu norii negri care au monopolizat orizontul şi au făcut marea şi mai nervoasă, dar şi mai albastră.

CSI_8838

A urmat o frumuseţe de ploaie tropicală, goana noastră printr-un crâng, pe o potecă întortocheată şi plină de capcane, şi o lungă aşteptare să fim recuperati din parcare de către ghizii noştri, plecaţi în căutare de plaje pustii.

 Întelepţi ca  întotdeauna, un pic prea târziu, am concluzionat de sub prosoapele de plajă care nu faceau decât să ne ude şi mai rău că este foarte bine să îţi iei în fiecare zi pelerina de ploaie cu tine, dar că ar fi şi mai bine să nu o laşi în maşina odată ce porneşti în drumeţie.

CSI_8854

Copacul revelaţiilor

Din Point des Chateaux am plecat spre plaja fără nume unde ne-am revendicat o poiană şi am pregatit şi savurat un grătar antilez cu peşte, « sauce chien », orez cu fasole( slow cooked) şi banane la grătar cu rom şi cocos ras, toate udate bine cu planteur sau suc de maracuja, cel mai bun din lume.

 Vă întrebaţi dacă sosul chien chiar este cu chien şi ce este acela plateur ? Ei bine, cu puţin noroc vă voi răspunde la aceste întrebări în episoadele urmatoare într-un text dedicat mâncării creole.

 Vă las până atunci să vă delectaţi cu încă o serie de cadre din crângul magic care a răsunat în ritm de tobe şi voie bună o întreagă după-amiază. Fiindca am fotografiat doar când nu ploua cu găleata, şi când nu vânam scoici uriaşe în ocean, cadrele sunt puţine, dar numai bune pentru rememorat sau imaginat o duminică aproape perfectă, chiar dacă udă, pe o plajă pustie, la Atlantic.

Va urma…

Dacă aţi ajuns cu cititul până aici s-ar putea să vă placă şi relatarea primei întâlniri cu jungla tropicală în drum spre  Chutes du Carbet.

Eye in the Sky

CSI_2181

Amintiri din paradis – Chutes du Carbet

Oamenii vorbesc despre momente Kodak, dar eu nu am crescut cu Kodak ci cu teleenciclopedia aşa că momentele mele speciale din vacanţe sunt momente teleenciclopedia.

La prima întâlnire cu jungla momentul teleenciclopedia a durat câteva ore bune şi a fost printre cele mai intense fiindcă nimic din tot ce poţi citi sau vedea la televizor nu te poate pregăti pentru întâlnirea cu o entitate gigantică şi atât de vie cum se simte pădurea tropicală.

Poate că fotografiile mă vor ajuta să completez atmosfera pe care nu o pot pune în cuvinte destul de grăitoare fără a scrie un roman mai lung şi mai complicat decât Ulysses, aşa că le voi lăsa să vă descrie ele senzaţia scufundării într-o mare caldă de verde şi viaţă alertă.

Am avut prima întâlnire cu jungla tropicală cu ocazia  traseului spre Chutes du Carbet despre care puteţi afla mai multe de aici dacă sunteţi prieteni cu limba franceză. Dacă nu, va trebui să citiţi ce vă povestesc eu mai departe fiindcă francezii din Guadalaupe, ca niste francezi veritabili, nu simt nevoia să îşi traducă site-urile şi în engleză.

Ca mai toate drumurile din Guadelupa, drumul către Chutes du Carbet este idilic, pe şosele perfecte şi printre case frumoase în stil colonial, aşezate armonios printre plantaţii de banane şi trestie de zahăr.

Senzaţia de visare care ne-a cuprins în faţa peisajului care se derula cu rapiditate a fost destrămată brusc, foarte aproape de punctul de plecare în traseu când am descoperit, şocaţi, că iguanele cu care ne întâlnisem până atunci doar pe plaja în Gossier sunt mari căţărătoare în copaci.

CSI_8343

Hmm…..

Dupa o astfel de descoperire începi să priveşti cu alţi ochi ideea unei incursiuni în pădure, deşi mai mult ca sigur iguanele preferau copacii încălziţi de soare de la marginea drumului celor din pădurea mai mereu scufundată în nori şi ceaţă.

Pădurea tropicală, ca orice altă pădure, dupa umila mea parere, este foarte frumoasă chiar dacă într-un fel aparte. Pe cât de frumoasă pe atât este de diferită de tot ceea ce am văzut şi cutreierat până acum în materie de păduri. Luxuriantă, ca o creşă de plante de apartament pe steroizi, umedă şi alunecoasă, cu fructe bizare atârnând de ramuri pe care le priveşti curios până afli că sunt cuiburi de furnici şi grăbeşti pasul fiindcă ai văzut prin filme cum stă treaba cu furnicile ucigaşe din junglă.

CSI_7859

Ploaia şi lumina îngrozitoare au ţinut aparatul foto în husă aşa că am putut să mă concentrez mai mult pe experienţa urcuşului prin ploaia caldă şi printre copacii uriasi, familiari şi nu prea, fiindcă ficuşii trebuie să fie plantele acelea destul de rezistente încât să reziste neglijenţei tale când le ai în apartament, nu copaci în care te-ai putea urca dacă nu ar fi atât de uzi, lipiciosi şi plini de muşchi şi cine ştie câte vieţuitoare cu prea multe picioare.

Vriesea creşte în ghivece de la Ikea, nu în vârful altor copaci, nu ?

 

Ei bine, tot ce ştii despre plantele tale de ghiveci e fals. Ba mai mult, ce creşti tu în ghiveci, după întâlnirea cu adevăratele plante tropicale te face să te simţi un fel de monstru care ţine plante exotice ostatice, subnutrite şi triste când locul lor este la tropice, în păduri în care plouă mereu, iar când nu plouă e ceaţă călduţă, ca o îmbrăţişare.

Traseul prin junglă nu a fost foarte diferit de unul prin padurile noastre, poate doar faptul că traseul era mai bine amenajat şi a părut şi mai greu pe unele porţiuni, după lunile noastre de pauza si pe fondul caldurii cumulate cu umezeala şi cu ameţeala cronică de care se făcea vinovată schimbarea de fus orar.

Căldura te face să îţi pese mai puţin că ai apă şi noroi în bocanci şi asta îţi permite să petreci mai mult timp cu ochii în junglă fiindcă în nebunia verde a miilor de plante nici nu ai putea pătrunde altfel decât cu privirea, totul fiind un amalgam de copaci, liane şi muschi, toate creând un desiş pe care nici nu poţi să-ţi închipui că ai putea să îl străbaţi şi pe care ţi-l poţi imagina cu uşurinţă ca fiind plin de vietăţi periculoase.

Nimic mai fals, jungla din Guadelupa stă foarte prost/ sau foarte bine, depinde cum priveşti problema, la capitolul şerpi şi insecte sau chiar animale periculoase deoarece acum mulţi ani nou veniţii au avut ideea genială de a gestiona problema şerpilor introducând pe insulă mangustele care i-au scăpat de şerpi, dar şi de papagali si alte creaturi mai degraba simpatice…

Prin urmare poţi încerca să petreci o noapte în junglă fără să rişti să mori de altceva decât de frică dacă ai o imaginaţie bogată, sau dacă  vreun băştinaş cu multe picioare te-ar lua, pe întuneric, drept vreo magistrală modernă numai bună pentru incursiuni nocturne în căutarea hranei.

Ciudat, contrar aşteptărilor mele jungla a fost chiar tăcută de dimineaţă până spre amiază cât am colindat în căutarea celei de-a doua cascade Carbet. După simfonia zgomotoasă din fiecare seară petrecută acasa la Michel liniştea din pădure părea de-a dreptul….nepotrivită.

Cred , totuşi că şi broaştele şi insectele din junglă functionează după alt fus orar, nu doar noi.

Întâlnirea cu a doua şi cea mai spectaculoasă cascadă a lui Carbet a fost tot un moment de documentar. Când am ajuns lângă ea gâfâind şi interpretând imnul bocancilor plini cu apă pe vreo 20 de voci ( aka tălpi) , cascada se ascundea sub un văl gros de ceaţă.

Nori buclucaşi se plimbau în jurul micii văi parcă în special ca să mă supere pe mine tăindu-mi vederea spre valea în care ar fi trebuit să se vadă marea Caraibilor şi către cele mai pitoreşti cadre spre care tare aş fi vrut să îndrept obiectivul.

Când mama natură a hotărât că m-a luat destul peste picior, ceaţa a fugit spre vale şi am rămas fără cuvinte în faţa frumuseţii cascadei care până acum stătuse ascunsă atât de bine încât nici nu ştiam că are şi un al doilea nivel.

CSI_7950

M-am jucat multă vreme cu diverse compoziţii încercând să o descopăr pe cea care face cea mai multă dreptate frumuseţii cascadei din inima junglei. Vă las pe voi să judecaţi dacă am reuşit sau nu.

La coborâre am urmat acelaşi traseu, dar pentru variaţie ploaia a hotărât că ne-a chinuit destul şi a plecat spre zone mai inalte şi probabil alţi turişti pe care să îi chinuie puţin.

Două ore mai târziu, cu genunchii tremurând, bocancii plini de noroi, dar cu inimile fredonând genericul ştiţi voi cărei emisiuni ne-am refăcut forţele la Jangal Kafe cu un meniu pe bază de banane, meniu pe care nu l-am fotografiat, fiindcă nu era tocmai fotogenic, însă a fost foarte bun.

Am savurat banane verzi ( vertes) sub formă de chipsuri pentru început, am continuat cu banane prăjite în formă de cartofi prajiti, piure de banane, pui creol, iar în încheiere am făcut cunoştinţă cu desertul care avea să devină leit-motivul vacanţei: banane la grătar scăldate bine în rom, cu cocos ras pe deasupra.

Încă nu ştim cum se face că nu ne-a trecut vreodată prin cap până acum să facem şi banane la gratar, dar este evident că vor fi desertul cel mai des preparat în casele noastre vreme de un an şi mai bine fiindcă este bun, bun, foarte bun.

Informaţii tehnice: Cascadele râului Carbet denumesc, de fapt, o serie de trei cascade din care noi am ajuns la doar două. Prima este şi cea mai accesibilă, la doar 20 de minute de traseu lejer cu plecare din parcarea special amenajată, loc în care se achită şi o taxă de acces de vreo 2 euro. La a doua se ajunge parcurgând un traseu de vreo 2,5 ore de mers serios, traseu amenajat cu scări sau săpat în stâncă pe anumite porţiuni, spre final.

În zile cu vreme bună se poate face baie în bazinul natural creat de a doua cascadă la întâlnirea zgomotoasă cu stânca după căderea de 110 metri.

Un secret bine păstrat de localnici îl reprezintă izvoarele termale din zona cascadelor. Credeţi-mă, după un tur de forţă până la cascade şi înapoi nimic nu este mai frumos decât să urci pe firul unui banal râu de munte pentru a descoperi cu stupoare şi maximă încântare că apa este caldă, în unele cazuri chiar fierbinte şi poţi să te scufunzi atât cât îţi permite timpul în bazine naturale cu apă la peste 35 de grade.

Fiecare traseu pe munte ar trebui dotat cu asemenea băi termale naturale, deşi dacă stau să mă gândesc prea bine ideea asta nu ar prinde în Romania, cel puţin nu în sensul dorit. Ce ştiu sigur este că în Guadelupa nu am găsit pe nimeni spâlandu-şi covoarele în apa calda, am gasit doar cunoscători ai secretului cărora le-am dat bineţe după care le-am invadat băile secrete, dar nu prea.

Ne-an reîntâlnit cu jungla câteva zile mai târziu, când am abordat traseul spre La Soufriere, cel mai înalt vârf din Guadelupa şi Antilele Inferioare, un munte cum nu am mai văzut şi pe care va fi greu să îl surclaseze vreun altul, dar despre el veţi afla mai multe in episodul urmator.

Amintiri din paradis – Chutes du Carbet

 

If you are looking for the perfect offer for a holiday with a twist and the twist being a drum ( Guadeloupean traditional drum) then check out the amazing offers my friends from Holday with a Drum have prepared just for you. They rock at holiday planning, drum teaching and playing and most importantly, memory making.

drum

%d bloggers like this: