Amintiri din Piatra Craiului (24 ianuarie 2010)

Era o dimineata geroasa de ianuarie, in seara ce avea sa urmeze aveau sa se inregistreze -34,4 grade la Intorsura Buzaului insa in dimineata respectiva, pe la 7 si jumatate, temperatura medie era in jur de -15 grade, adica era caldut.

Acasa, la bunici, Noroc treispe abia se trezea iar bunica facea focul.

Doi fantastici si vechi companioni plecau din Pitesti spre tara lui noroc treispe in timp ce al patrulea fantastic luase deja drumul muntelui.

Toti patru avea punct de intalnire la Mateias in jur de 9 si jumatate.

Pe principiul, cine se scoala devreme ajunge departe, primul, si trebuie sa ii astepte pe ceilalti, al patrulea fantastic a ajuns la timp la destinatie iar ceilalti trei, nu.

Explicatia pentru intarzierea celor trei temerari este compusa din doua mari minuni ale drumului Pitesti- Campulung (pe langa gropi).

Prima minune este trenul verde Pitesti Campulung care taie soseaua de vreo 4 ori intre cele doua puncte, evident, cu barierele de rigoare. Trenul groazei, foamei sau mai bine zis, trenul verde e compus dintr-o locomotiva vagon cu un calator, maxim doi.

Viteza medie de croaziera a acestei minuni pe roti, pardon, sine, este de 50 de km/ ora motiv pentru care bariera trebuie coborata cu 20 de minute inainte ca acesta sa ajunga la ea, asa ca daca ai prins prima bariera nu ai nici o sansa sa le ratezi pe urmatoarele fiindca trenul stie toate scurtaturile si intr-o adevarata conspiratie a CFR-ului care isi bate joc de tine chiar si  atunci cand nu apelezi la serviciile lui, vei astepta sa vezi minunea verde cu unicul ei calator suierand victorioasa in timp ce coada de masini ajunge la un kilometru.

A doua minune- obstacol e mai pe gustul nostru si poarta numele cofetariei- patiserie Iepurasul, pe departe cea mai mare atractie turistica din Campulung.

Asa se face ca abia pe la 10:00 am ajuns la Mateias, ne-am impartit corespunzator in masini( fete si dulciuri in egala masura) si am pornit catre destinatie.

Robert si Georgi in fata, eu si C in urma lor cu opririle de rigoare in locurile deja cunoscute de facut fotografii de-a lungul minunatului “culuar” Rucar Bran

care mie, personal, imi e mai drag decat Transfagarasanul, si de care nu m-as plictisi niciodata desi l-am vazut de zeci de ori, in toate anotimpurile.

Destinatia, ca nu v-am spus, era minunatul sat Pestera, pe care il stiam doar de pe harta pe unde ne gandisem noi sa facem un traseu scurt pana in Piatra Craiului si inapoi. Tot ce stiam era ca putin inainte de Bran trebuia sa facem stanga, ceea ce am si facut si am inaintat maxim un km pana la prima panta in fata careia,  una dintre masini a cedat nervos dupa ce a fost usor incomodata de un individ care se pare ca nu stia ca pe pante abrupte, cu zapada, au prioritate masinile care urca.

Asa se face ca una din masini a ramas in curtea unei pensiuni( la Ionela) si trupa reunita a luat drumul catre Pestera intr-o singura masina.

Drumul pana la Pestera e grozav si in acelasi timp periculos chiar si vara, insa iarna….Mai bine o intrebati pe Georgi care era copilot sau pe Robert care a facut o cursa fantastica pe niste serpentine inzapezite si niste pante atat de abrupte…

Pestera arata cu arata probabil Apusenii iarna, dealuri cu casute si hambare, capite de fan acoperite de zapada, munti oriunde ai privi. Diferenta consta in numarul de pensiuni pe metru patrat, foarte multe in Pestera, majoritatea privind catre Bucegi.

Calatoria cu masina a luat sfrasit odata cu drumul “decent”, la vreo 300 m de Casa Folea, punctul oficial de plecare pe traseu. Am debarcat, ne-am luat rucsacii si betele de trecking( de data asta au fost primul lucru pus in rucsac), mancarea, bomboanele cu lichior care i-au facut pe soferi sa planga( fiindca nu aveau voie), harta si aparatele foto.

Am pornit la drum pe cruce rosie, traseu pe care l-am pierdut dupa primii 20 de pasi de dupa Casa Folea. Am ales sa urmam poteca din zapada care era de fapt o scurtatura, pe o panta cam abrupta pentru un inceput de traseu. Salvamontistul care ne depasise in urma cu cateva minute cu ATV-ul a ales drumul lejer in timp ce noi, ca niste adevarati fantastici am urcat cu pauze lungi si dese prima si cea mai grea panta.

Sus era un gard pe care unii l-au sarit altii l-au abordat pe dedesubt dupa care urma o poteca frumoasa, la marginea padurii, cu vedere spre valea alba plina de casute, capite si cu Bucegii din zare completand imaginea unei zile perfecte in locatia perfecta.

Poteca face la un moment dreapta, intrand in padure, printr-o vale strajuita de brazi plini de zapada. La umbra temperatura scade considerabil asa ca si noi grabim pasul fiindca pana si pozele ies cam albastrii  ( daca nu le faci sepia) si reci in lumina de la – atat de multe grade ca e mai bine ca nu stim cate exact.

Se merge  ceva vreme pe poteca insa in departare, peste varfurile brazilor se intrevede speranta, sub forma razelor soarelui luminan creasta Pietrei Craiului, sub care trebuia sa ajungem.

Facem popas in primul luminis, profitand de razele de soare care incalzesc atmosfera considerabil si de lumina splendida pentru poze predominant albe, fiindca zapada a acoperit valea si brazii si creasta din zare si doar o poteca ingusta arata ca nu suntem singurii “nebuni” care au trecut pe acolo.

Robert ma arunca in zapada, de unde ma ridic cu greu dupa ce invoc scuza aparatului de fotografiat din maini, cat sa scap de o bataie cu zapada in toata regula.

Dupa sesiunea obligatorie de fotografii pornesc iar cap de coloana, pe poteca, trecem printr-o scurta portiune de padurice de brazi in care imi ingheata manile desi am manusi super groase ( in foto, mai jos, paduricea prin care trecea poteca si eu, ca m-am recunoscut dupa rucsacul cu rosu).

Dupa umbra ajungem iar la soare, de data asta si la vant intr-un loc cu vedere catre partea nordica a pietrei craiului pe de o parte cat si catre defrisarile devastatoare de sub creasta, imagine pe care zapada o atenueaza usor. Pentru mine, care am fost ultima data pe acolo in 2003, cand padurea era intacta socul a fost mare descoperind inca o crima pentru care nimeni nu va fi pedepsit.

Mancam un sandvis in bataia vantului, pe niste busteni organizati in jurul unui fost foc de tabara si am realizat ca nu am fost prea inspirati sa alegem sa mancam in bataia vantului.

Apoi Georgi

nu i-a dat lui S bomboana cu lichior fiindca urma sa conduca peste cateva ore, si in consecinta S a plans tot drumul pana la Bucuresti de cat de tare avea pofta de o bomboana dar daca Georgi nu i-a dat…

( Oups, cred ca Georgi nu trebuia sa afle detaliul asta, sau S nu trebuia sa afle ca Georgi a aflat.)

Am repornit repede la drum, de data asta coborand usor si discutand despre defrisarile abuzive si ce se poate face in privinta lor

pana ce am ajuns la indicatorul inutil si incorect care ne-a debusolat prin inexactitate.

Fiind oameni mari si responsabili, ne-am evaluat fortele, am vazut ca nu mai sunt bomboane cu lichior si am decis sa nu mai urcam pana la Grind ci sa ne intoarcem spre Pestera.

Zis si facut, in 15 minute eram inapoi in locul in care mancasem, loc in care s-a iscat o bataie cu zapada ca in povesti.

Totul a inceput cu Robert care a facut un salt mortat peste Georgi si a aterizat cu fata in zapada.

Robert s-a ridicat cu nasul inzapezit hotarat sa se razbune.

Solidar cauzei oamenilor care au instinctul incontrolabil de a-si ajuta semenii sadici si de a traumatiza bietele femei pe timp de iarna, S i-a sarit in ajutor lui Robert.

Asa, cei doi au reusit ca in timp record sa o ingroape de Georgi in zapada, sa se arunce unul peste altul

si pe urma sa o scuture “gingas” de zapada,

toate astea in timp ce eu, in alta atitudine tipic feminina, am documentat momentul pentru posteritate, care va sa zica pentru blog.

Dupa ce Georgi a fost scuturata si readusa la forma si temperatura initiala( ca ii inghetase o mana), subsemnata, cu gura mare, nu a putut sa nu observe ce norocoasa este, ca doar a imortalizat momentul si nu a participat activ, pe post de victima.

Motiv pentru care, i s-a promis ca mai este timp si vor fi luate masuri in acest sens.

Motiv pentru care, subsemnata si-a luat piciorusele frumos la picioare si dusa a fost dupa cum se vede in imaginea de mai jos.

Reintregirea grupului a avut loc mult mai tarziu cu promisiuni solemne din partea lui S referitoare la integritatea corporala si termica a subsemnatei.

La intoarcere s-a discutat despre tura si despre echipament, despre viitoarele ocazii, despre drumul care ne astepta de la Pestera la soseaua principala si s-a vehiculat si ideea unui scurt ocol pe la Coliba Vanatorului, un alt fel de iepuras insa obiectiv turistic la fel de important.

De la Casa Folea pana la masina a mers cu noi un cutu schiop, campion satesc la alergarea in 3 labute pe zapada, am facut o ultima poza si am urcat in masina, sa ne dezghetam.

Era inca lumina, pana in ora 17 si coborarea a fost lejera, nici pe departe comparabila cu emotiile de la urcare. Am vazut o multime de case superbe si pensiuni interesante si am ajuns la Ionela unde lasasem masinuta 2 dupa care ne-am impartit iar pe masini.

Destinatia pentru grupul 1- Pitesti, pentru grupul 2 -Bucuresti, intoarcere prin acelasi “culuar” Rucar Bran.

Ne-am dat un ultim punct de intalnire la Mateias in parcare unde am oprit sa mancam sorici dupa care ei au plecat spre casa prin Campulung si noi, fiecare spre casa lui, prin Targoviste.

Cand am ajuns la masina, in Pestera, erau -18 grade si in drumul spre Bucuresti cel mai frig a fost intre Targoviste si Gaesti,

-23.

Ce ar mai fi de spus? A fost frumos, am fost cu cei mai buni prieteni si mai mergem, cu prima ocazie.

Peisajele, le gasiti aici, personajele, le-ati vazut mai sus.

Ah, uitasem de pozele de grup, care merita un loc aparte in povestire. Facute de mine, cu aparatul pe timer 10 sec si fuga disperata pentru a intra la timp in cadru:

Rezultat unu, in care ma faceam ca setez aparatul ca sa prin oamenii cat mai degajati:

Si a doua poza, in care m-am asezat, se pare, tocmai bine in cadru:

The end

Semnat: Subsemnata sau suntsemnata Noroc indoit cu ghinion, a dvs Lucky 13

Advertisements

6 Responses

  1. Superb, dar prefer sa ma uit la poze si sa visez la primavara.

    Betele de trecking sunt bune pe post de trepied? Dar nu-i nevoie de asa ceva, la ce vreme ati avut, norocosilor. S-o tineti tot asa! 😉

    Like

  2. Super experienta! Ma bucur pentru tine! You had a looot of fun :> >:D<

    Like

  3. […]  Cea mai frumoasa zi de iarna, a fost pe 17 ianuarie 2010, in Piatra Craiului […]

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: