• Best Of:

  • Advertisements

Muntii nu se cuceresc – Tura in Iezer Papusa 12 iunie

De doua zile ma tot gandesc la un inceput demn de o asemenea relatare de tura. Cu titlurile nu am avut probleme, am gasit o gramada. De la “Tura cea mai lunga”, la “cosmarul vietii mele”, la “lectie de supravietuire” la “asa nu, niciodata, lectie despre ce sa nu faceti niciodata pe munte”, la “prima intalnire cu Iezerul, care ar fi putut fi si ultima”, etc.

Visam la o tura in Iezer Papusa de atata timp si calatoria a tot fost amanata de atatea ori incat aproape ca nu mai indrazneam sa sper ca voi ajunge acolo. Asa ca am insistat foarte tare sa mergem weekendul trecut si cum vremea se anunta frumoasa si echipa parea entuziasta m-am apucat sa imi fac rucsacul si sa caut trasee.

Rucsacul era aproape gata de miercuri si asteptam cu nerabdare intalnirea cu un munte pe care il vazusem de atatea ori dar la care nu ajunsesem, inca, niciodata.

Avand doua zile la dispozitie am hotarat sa facem o tura cu oprire peste noapte la refugiul Iezer. Planul era sa urcam in Iezer de la Voina, sa ramanem la refugiu si a doua zi sa urcam la Vf Iezerul Mare, Vf Rosu, Vf. Batrana, de unde sa coboram pe triunghi rosu inapoi la Voina.

Toate bune si frumoase, am plecat pe la 6:00 dimineata din Bucuresti prin Targoviste spre Campulung, Leresti, Voina.

M-a surprins placut drumul dintre Tagoviste si Campulung, pe care il mai parcursesem cel putin o data, insa noaptea, si nu realizasem ca e o zona atat de frumoasa.

La Voina am ajuns in jur de ora 9 si pana ne-am pregatit de plecare se facuse ora 10:00. Dupa o discutie cu Ioan, purtata cu o seara inainte, alesesem sa mergem spre refugiu pe un traseu putin mai lung, pe banda rosie, desi initial intentionam sa urcam pe punct albastru sau cruce albastra.

Banda rosie pleaca din stanga cabanei Voina spre muntele Vacarea si traseul este estimat la 6 – 7 ore. Noi am batut recordul, parcurgandu-l in 10 ore dar despre timpi de deplasare, putin mai tarziu.

Marcajul este ingrozitor spre inexistent pe prima portiune de drum, cea prin padure. Drumurile forestiere care impanzesc padurea te pot induce in eroare, fiindca sunt multe si bifurcate si doar norocul si putinul simt de orientare pe care il avem, ne-au dus pana la iesirea din padure unde, parca pentru a recupera lipsa marcajului pe 5 – 6 km, un palc de copaci era impanzit cu marcaje.

Urcusul prin padure e obositor dar macar e umbra pe cand, in a doua faza, se ajunge la o zona defrisata si mai apoi pe creasta, in bataia directa a soarelui. Plecasem de la masina cu cate un litru de apa de persoana si cand nu parcursesem inca un sfert din traseul propus, putina apa ramasa era ingrozitor de calda si salcie.

Ne puneam deja problema daca sa ne intoarcem sau nu, cand am ajuns in dreptul unei stane locuite si l-am intrebat pe cioban daca se gaseste vreun izvor prin preajma.

Am avut noroc, ocolind putin pana am ajuns la izvorul care ne-a dat apa rece si buna, si mai ales puterea de a continua traseul.

Era deja in jur de ora 13, facusem numeroase opriri fiindca nu ma simteam prea bine si mai ales stiind ca nu aveam nici un motiv sa ne grabim, fiindca aveam toata ziua la dispozitie sa ajungem la refugiu.

Am decis sa facem o pauza putin mai lunga la izvor, sa mancam si sa ne evaluam fortele, urmand sa decidem apoi daca vom continua traseul sau ne vom intoarce.

Am stat vreo ora la izvor si in timp ce reveneam la traseu am decis ca vom merge mai departe, macar pana pe urmatoarea culme din zare, si pana la urmatoarea, si pana la urmatoarea…

Fac o paranteza aici pentru a va indica pozitia izvorului salvator. Fara el noi nu am fi avut nici o sansa de a ajunge la refugiu fiindca deja nu mai aveam apa.

Cum se iese din padure, pe un delusor frumos, se afla o stana si imediat dupa ea, in stanga, o potecuta coboara in padure si duce la un izvor amenajat cu jgheab de unde se alimenteaza ciobanii. (si oile)

Doza de energie cauzata de apa rece si masa de pranz s-a topit repede sub soarele arzator si iata-ne deplansandu-ne din nou cu viteza melcilor si hotarand sa ne auto-intitulam “Expeditia Melcul”.

Dupa ce ne-am gandit serios sa abandonam si sa povestim tuturor ca am fost in Iezer dar ca “am pierdut pozele”(glumesc) am continuat sa mergem mai departe, pas greu urmat de pas si mai greu, ferm convinsi ca dupa urmatoarea culme urma traseul drept si lin desi stiam ca eram pe la 1600 si trebuia sa ajungem la 2300.

Pot spune ca ne-am dus cu zaharelul, sub forma de Kinder Country, noua descoperire in materie de dulciuri de luat la munte.

Inca o ora de mers si ne-am intanit cu “turcii” cum i-a numit Ioan in albumul de pe Picasa, un grup de peste 13 drumeti de toate varstele care ne-au anuntat ca mai aveam  cam 3 ore pana la refugiu unde ne asteptau o chitara, bere si distractie si au tinut sa ne spuna cu superioritate ca daca nu avem vointa nu o sa ajungem.(yeah right)

Nu stiu daca e din cauza ca nu avem fete de oameni care merg des pe munte sau e cumva  o forma de aroganta specifica celor care se cred stapani si atostiutori pe munte dar deja incepe sa ma deranjeze atitudinea asta la oamenii intalniti pe trasee. Nu ma deranjeaza la fel de tare cat comportamentul pantofarilor dar si aroganta asta e tot o forma extrema de manifestare si o gasesc nelalocul ei.

Ne-am vazut de traseul nostru in pas de melc dupa ce ne-am intalnit cu un grup de ATV-uri si ne-am gandit, cel putin o secunda( bine, doua) sa facem autostopul pana jos.

I-am lasat sa treaca si ne-am spus ca am ratat ultima sansa de a ne intoarce asa ca tot ce ne ramanea de facut era sa mergem mai departe. De unde eram, drumul de intoarcere ar fi durat tot atat cat traseul catre refugiu.

Nu aveam nici o intentie sa ajungem devreme la refugiu asa ca am profitat de liniste si am mers la pas usor, ne-am bucurat de cativa stropi de ploaie care ne-au inviorat vreo jumatate de ora ( aveam pelerine, evident), am incercat sa facem poze, in ciuda mustelor, si nu prea am reusit.

De notat ca Iunie pare a fi luna mustelor la munte fiindca noi pe de o parte in Iezer, Georgi si Robert in Ciucas in aceeasi zi iar Ioan tot in Ciucas cu cateva zile mai devreme, am suferit din cauza milioanelor de muste care ne-au distrus pozele si ne zburau in roiuri mari si galagioase in jurul capetelor non stop.

80% din pozele din calatorie sunt pline de muste care nu se lasau alungate( Ioan a avut pana si spray la el si betisoare speciale care ne-au aparat de tantari in Apuseni si tot degeaba).

Pe masura ce inaintam prin ploaia de vara vedeam in zare Piatra Craiului stralucind sub soare si mai departe Bucegii. Norul se termina unde se termina si masivul Iezer Papusa deci in Ciucas, Robert si Georgi aveau vreme buna dar nici noi nu ne vaitam.

Eu eram chiar fericita ca nu ploua cu fulgere gandindu-ma ce ar fi insemnat pentru mine, care simt nevoia sa ma ascund pana si in casa atunci cand fulgera, sa fiu pe varf de munte in timpul unei furtuni adevarate.

Pe la 19 faceam inca o pauza pe o creasta 🙂 si cautam, zadarnic, in zare, refugiul si lacul Iezer. Am auzit intai vocile “cantaretilor” de la refugiu si mai apoi l-am zarit. Ce imagine frumoasa, constructia mica roind de oameni galagiosi, atat de aproape (aparent).

Am zarit mai apoi Crucea Ateneului la care trebuia sa ajungem inainte de a ajunge la refugiu si dupa ce l-am sunat pe Ioan ca sa aflam pe unde e izvorul si cate locuri sunt in refugiu am inceput sa ne apropiem de “casa”.

Soarele incepuse sa scada in intensitate in timp ce numarul mustelor sporise de parca presimteau ca urmau sa ne paraseasca in curand.

Privelistea de la Crucea Ateneului catre lac si vale e grozava dar noua ne era atat de sete iar mustele enervante zadarniceau orice efort de a incerca sa obtinem o poza reusita incat am renuntat si ne-am grabit spre apa.

Paranteza: Il auzisem de nenumarate ori pe Ioan plangandu-se de lipsa apei si nu il intelegeam, in calitate de bautoare de cola mai degraba decat de apa si de om care nu a suferit niciodata de sete. Iezerul m-a invatat cat de importanta e apa si ca trebuie sa fie apreciata si dozata cu grija ,mai ales in trasee lungi. (inchis paranteza)

Putin mai jos, in vale am intalnit izvorul care alimenta lacul si am baut muulta apa. Entuziasmul cauzat de vederea refugiului fusese diminuat, treptat, de apropierea de acesta.

In fata refugiului, la masa, un grup zgomotos urla din tot sufletul “cand te scuturi de zapada”. Se bea mult, se filma(!?!?) si atmosfera nu era tocmai placuta. Era clar ca petrecerea abia se incinsese si refugiul era plin. 😦

Parerea ne-a fost confirmata de o fata pe care am intrebat-o daca mai sunt locuri si ne-a spus ca deja nu mai erau cand a ajuns grupul ei si ca s-au mai strans putin, ca sa intre si ei.

Pe langa lipsa de locuri, atmosfera nu era una placuta asa ca nu am stat foarte mult pe ganduri inainte de a decide sa coboram la Voina in aceeasi seara.

Evident, nu aveam nici o idee despre ce urma sa se intample fiindca altfel, am fi incercat sa gasim solutii. Cum aveam sa declaram duminica, pe zi, pe cand ne aminteam ce se intamplase, daca am fi stiut ce urma nu numai ca am fi dormit pe langa refugiu dar am mai fi si cantat si baut cu petrecaretii de la masa.

Ne-am umplut bidoanele cu apa, am bombanit suparata ca am carat atat drum sacul de dormit doar pentru a-l duce inapoi la masina, am mai asistat la cateva incercari de cantece racnite, am vrut sa cere detalii despre traseu dar nu prea aveam cui, am vazut o tipa desprinsa dintr-un film (pantaloni de pijama cu dungi, ca cei de la spital sub o fusta inflorata, lunga, care pe mine ma ducea cu gandul la Vama Veche dar acum ma va face sa ma gandesc la Iezer Papusa) si am decis ca e cazul sa mergem mai departe.

(zambeam fiindca nu stiam ce va urma…)

Era ora 20:00. Eram pe traseul de zece ore, cu rucsaci cu saci de dormit grei, mancare pentru doua zile, haine la fel, aparate foto, si cate un litru pe apa la purtator.

Traseu: punct albastru de la refugiul Iezer la cabana Voina. Durata estimata: 3 ore. Dupa estimarile noastre urma sa se intunece la ora 21:30 deci aveam de mers cam vreo ora jumatate prin intuneric, dar de fapt speram ca vom cobora mai repede de atat.

Traseul punct albastru, pentru cine nu stie( ca noi) este un traseu prin jepi, interzis pe timp de iarna. De ce este interzis? Urma sa aflam si voi odata cu noi, daca veti avea rabdare sa imi citit relatarea pana la capat.

Prima portiune e cea mai lejera, cu poteca prin jnepeni, panta nu foarte abrupta, pietre care mai aluneca, nici lejer dar nici prea dificil. Spre sfarsitul portiunii de jnepeni, traseul ajunge pentru prima data la rau si il strabate.

La primul punct de intersectie a traseului cu raul se afla crucea unei victime a traseului. M-am intrebat cum poate cineva sa moara pe traseul respectiv. Urma sa primesc raspunsul doar cateva ore mai tarziu.

E interesant sa gasesti marcaje pe pietrele care ies din rau, marcajul e chiar dragut, cu punct albastru si sageti de ghidare la tot pasul. ( nu?!?)

Urmeaza o portiune pe padure, apoi o zona/ poiana cu multi copaci prabusiti peste care trebuie sa sarim. Ne bucuram ca este inca lumina si marcajul este foarte bun, si ne grabim si mai tare pentru a profita de lumina cat mai mult.

Dupa fiecare etapa noi ne bucuram ca am ajuns pe lumina si ne gandeam ca mai e putin pana la cabana. Incepe sa se intunece si inaintam la fel de repede. Obosesc si ajung sa ma uit exclusiv in jos, incercand sa fiu atenta la fiecare pas. Nu avem timp de opriri, ne vom odihni la cabana, nu mai are cum sa fie mult, am trecut de partea cea mai grea, sau poate nu?

Incet, incet, vine noaptea si intai aprindem ledurile de la betele de trecking si mai apoi cautam frontalele in rucsaci.

Sunt cap de coloana, la urma, si in spatele meu e intuneric si padurea si muntele, si toate vietatile padurii speriate de lumina si zgomotul pe care il facem, sau poate curioase, si nu speriate.

Cand reintalnim raul si marcajul indica peste el am impresa ce ni se face o gluma, si nu e una buna. Traversam cu grija si bietii bocanci Quechua isi fac iar datoria, pastrand picioarele uscate. Dupa cativa metri pe o parte a raului traseul ne poarta pe partea cealalta pe o poteca ingusta  langa apa, apoi iar peste rau prin apa tot mai mare.

Inaintam traversand cand de o parte cand de alta a raului si deja tot zig zag-ul devine obositor. Apa e tot mai mare si vijelioasa, mergem pe poteca de langa rau si nu ne auzim unul cu altul din cauza apei, toate zgomotele sunt atenuate de vuietul enervant al raului care pare ca vrea sa ascunda zgomotele padurii. Fac greseala de a privi in urma si bineinteles ca la marginea luminii facute de frontala par ca pandesc monstri. Bine ca nu am vazut Blairwitch Project dar am vazut o multime de alte filme si am citit atatea carti de groaza incat sa stiu cam tot ce s-ar putea ascunde in intuneric de la alieni, monstri imaginari la ursul brun cu care ne-am mai intalnit pe DN1 in toamna.

Nu vreau sa fiu nici prima, ma misc mai incet si am senzatia ca sunt impinsa de la spate, senzatie care ma face sa ezit la fiecare pas.

Bine macar ca e marcajul bine facut desi sunt momente in care inima ingheata fiindca nu se vede urmatorul semn apoi il gasim pe partea cealalta a raului si iar traversam cu grija sa nu alunecam in apa rece ca gheata.

Picioarele dor, inima bate haotic, genunchiul drept ma doare si cand pasesc simt ca e ca un arc care nu mai tine. Alunec si bine ca ma sprijin in batul de trecking. Umerii ma dor din cauza greutatii rucsacului, o bretea e mai lejera si imi aluneca dar nu avem timp sa ma opresc sa o indrept. Uneori raman un metru in urma si ma uit peste umar. Zgomotul asta enervant al raului si cine naiba face marcaje prin mijlocul raului, daca ar veni o viitura ne-ar spulbera intr-o clipa. Si capul ma doare, si sigur sunt ursi in zona si nu mai pot, nici macar un pas nu mai pot sa fac, o sa ma asez pe jos si o sa astept sa treaca noaptea, sa ma odihnesc.

Merg mai departe si ii bomban pe cei care au facut refugiul si pe cei care au ocupat refugiul, si pe noi ca nu am avut mai multa minte decat sa plecam pe traseul la ora aia.

La ora 22:00 eram in intuneric, in padure, traversand incoace si incolo raul vijelios si avand impresia ca nu mai pot face nici macar un pas in plus.

La fel credeam si la ora 11:00 ziua, dupa prima ora de traseu cand ne gandeam sa ne intoarcem, si la 19:00 cand mai aveam putin si ajungeam la apa si la refugiu.

Ioan spune ca e dovada de tarie de caracter si de psihic sa faci fata unei situatii de genul asta. Eu spun ca dupa ce am fost destul de irationali sa pornim la drum ne-am luam macar masuri de siguranta, cum ar fi frontalele si betele de trecking si ca am avut decenta de a nu ceda nervos ci de a ne descurca adica de a merge mai departe fiindca nu aveam de ales.

In cel mai rau caz puteam sa  ne oprim si sa ne facem un adapost si sa ramanem acolo pana dimineata sau sa sunam la savamont intrand in randul subiectelor de stiri penibile cu habarnisti rataciti pe munte. Ok, preferam sa mor decat sa sun la savamont in conditiile in care propriile picioare ne functionau chiar daca defectuos, dupa 12 ore de mers. Trebuia sa fim aproape de cabana deja si da, era intuneric si da, mi-era frica dar mie mi-e frica si in curte de bunici noaptea dar doar daca sunt singura si aici nu era cazul. Alienii si monstrii imi populeaza romanele si imaginatia, nu si muntii iar despre ursi ei bine, despre ursi incercam sa uit desi ma motivau un pic sa merg mai departe.(si mai repede)

Istoria unui traseu in conditii extreme a capatat nuante de cosmar abia spre sfarsit, cand la ultima traversare peste rau apa era atat de mare incat nu aveam cum sa traversam fara a ne uda. Dupa ce am incercat sa gasim solutii am decis sa ma aventurez pe niste pietre care pareau ca vor tine nivelul apei sub marginea bocancului, ca si pana atunci. Sprijinindu-ma in batul de trecking am pasit pe prima stanca si am simtit apa cuprinzandu-mi bocancul. Cu urmatorul picior am intrat direct in apa rece ca gheata care imi ajungea la genunchi si venea cu putere gata gata sa ma darame.

Fara batul de trecking sprijinit bine si o mana salvatoare intinsa in ultima clipa aveam sa ma prabusesc in apa rece ca gheata direct pe spate. Acum imaginea retraita in slow motion mi se pare penibila, atunci, contactul cu apa inghetata m-a facut sa tip de durere si furie.

Am iesit din apa si am continuat sa merg bombanind ca e cosmarul vietii mele ceea se intampla. Picioarele imi amortisera si bocancii erau plini de apa. Am continuat sa merg bombanind si straduindu-ma sa nu plang de oboseala si nervi. Inca vreo 20 de minute de mers in tacere timp in care am fost prea suparata sa plang am ajuns la drumul forestier si la in indicator pe care nu am avut curaj sa il citesc.

– ce scrie?

– Ca mai sunt doi km pana la cabana….

privire lunga

– trei…

– ma minti, spune-mi cati!!

– nu mint

– spune-mi

– patru..

– ma minti? stiu eu ca ma minti

– nu, jur, mai sunt patru km pana la Voina, hai ca mai e putin

Aici e momentul pe care aveam de gand sa vi-l ascund fiindca nu sunt mandra de el dar asta este. Aici am inceput sa plang. Si am plans si am mers si am fost dusa cu zaharelul si mintita ca mai e putin. Si picioarele mele inghetate la inceput se miscau singure iar apa din bocancii se incalzea, si din cand in cand ma impiedicam de cate o piatra care ma faceam sa plang si mai tare si sa merg si mai repede.

Si pe jos, pe drum, lumina frontalei lumina broaste mari si scarboase pe care trebuia sa le evit dar nu mai aveam putere si am dat din greseala cu sutul in una si am plans mai tare.

– Aaaa, am calcat broasca…( jelind)

– Ce ai facut? Nu are nimic, hai ca mai e putin

– Dar am dat in ea, daca am omorat-o? alte hohote tragice de plans isteric

….

– Clau, hai sa numaram, numaram pana la 2000 si inseamna ca am facut un km vrei?

– cat? pana la 2000? ( are you insane?) Nu vreau…

…..

– Clau, tu cat faceai pe 600 de metri in generala?

– Eu nu faceam… (bocete)

– Dar pe 800 de metri?

– Nu auzi ca nu am facut niciodata? Nu am facut niciodata sport la scoala ( asa se explica multe lucruri)

….

– Ce e acolo!?!

– Unde Clau, nu e nimic.

– Acolo, acolo in marginea drumului. Ce e? un caine? (bazaind)

– Nu e nimic, e doar un bustean, nu ma mai speria

Si tot asa 25 de minute cat am parcurs cei 4 kilometri si am ajuns la masina si m-am prabusit pe bancheta din spate si am mai plans o tura zdravana pana am primit o pereche de incaltari noi si uscate cu 4 numere mai mari si o gura de coca cola 🙂

Era ora 23:00 la exact 13 ore de cand plecasem din acelasi loc si supravietuisem celei mai lungi ture.

In caz ca ati avut destul de multa rabdare cat sa imi cititi povestea trebuie sa trag niste concluzii legate de ceea ce s-a intamplat.

Intai greselile:

Am plecat de un traseu necunoscut, pe cel mai lung drum spre destinatie( banda rosie ocoleste mult).

Nu ne-am gandit ca refugiul ar putea fi plin, fiind weekend, si am pierdut timpul pe traseu, cort nu aveam la noi.

Nu am incercat sa gasim loc printre ceilalti la refugiu si am ales sa plecam desi era foarte tarziu, nu stiam traseul de intoarcere dar stiam cat dureaza si ca ne va prinde intunericul pe la jumatate. (fitze)

Partile bune:

Am avut la noi pelerine pentru cand a plouat ziua, bete de trecking care ne-au ajutat enorm la coborare si m-au salvat de o cadere in rau, plus ca le-am folosit pentru a lumina traseul.

Am avut frontale si saci de dormit in caz ca ar fi fost nevoie sa ne facem un adapost.

Am avut noroc

Am avut parte de sustinere si intelegere destul cat sa afirm ca daca ar fi sa traiesc din nou aceeasi experienta as alege sa o traiesc in aceeasi componenta a “echipei”

Partile foarte bune:

In ciuda faptului ca am plans mai ceva ca un copil ( si mi-e tare rusine de detaliul asta) nu am abandonat, nu am incetinit ci am mers inainte in ciuda frigului, a oboselii si a preaminunatei dureri de cap care ma chinuia.

Sunt o inconstienta dar sunt o inconstienta curajoasa si mai ales norocoasa, doar ca norocul meu e cu dus intors 🙂

V-am desenat pe o harta traseul de sambata(in verde),

si am pus un album pe picasa. Voi insera cateva imagini si aici, cand o sa am timp.

Am omis multe detalii din graba de a va povesti ca sa nu mai fiu nevoita sa povestesc pe rand tuturor celor care ma intreaba de ce ma misc ca un zombie.

Ah, uitasem sa va spun ca ma dor toti, dar toti muschii, si umerii si gatul si talpile ma ustura si am gleznele umflate inca, ca m-am bronzat pe picioare de la glezne la genunchi(now this is tragedy).

Sambata spuneam ca nu voi mai urca niciodata in Iezer.

Duminica ma gandeam ca ar trebui sa parcurg traseul punct albastru si ziua, sa vad daca o sa imi para la fel de inspaimantator si mai spre seara ma gandeam ca probabil o sa trebuiasca sa urcam si la Batrana sau la Papusa candva. 🙂

Astazi imi fac cu ochiul pozele Georgianei si ale lui Robert din Ciucas, ca sa nu mai spun de minunatiile surprinse de Ioan tot acolo.

De unde atata energie? Nu stiu, dar voi profita de ea sa ajunga cat mai sus si cat mai departe.

Da, se poate spune ca m-am invatat minte dar nu m-am lecuit :). Abia astept urmatoarea iesire dar promit ca o voi gandi mai bine.

Ale, nu ma certa prea tare. Promit ca nu mai fac 🙂

P.S Asa aratau duminica dimineata bocancii mei abandonati de cu seara in masina. Cred ca sunt inca uzi…

P.S2 Fiindca daca nu ati fost in perioada asta a anului pe munte si nu “ati avut parte” de muste asa cum am avut noi, nu o sa ma credeti, va arat si una din pozele distruse de catre perfidele individe. Mai am vreo 160 din cele 200 de poze facute toata ziua.

Advertisements

15 Responses

  1. Super descrierea, mi-a placut. Desi se vede ca e scris in graba, si mai sunt litere mancate pe ici pe colo, se simt destul de bine emotiile, si povestea te prinde si te mentine atent. Cel putin pe mine, ca stiam cam despre ce e vorba si vroiam sa aflu mai mult.

    Imi place ca mi-ai mentionat numele de atat de multe ori in text :)) si ai pus si link catre pozele din Ciucas, ieeeei! 😀

    Dar nu am zis ca ”e dovada de tarie de caracter” etc, ci ”e nevoie! de tarie de caracter” etc, ca sa poti sa duci la capat un traseu din asta. Daca cedezi psihic, ai toate sansele sa ramai acolo. Mai multa tarie de caracter a avut, mi se pare mie, ”restul echipei” (ar trebui specificat cati membrii avea echipa, nu zic eu, ca poate nu vrei sa se stie 😀 ). Chiar daca forta si curajul de a spune ”hai ca mai e putin” (cand poate si tu simti ca nu se mai termina si ti-e la fel de rau si de frica)era ceva fortat, sau impus de starea in care te aflai tu – caz in care nu ramane de facut altora decat sa fie ei mai puternici – ca n-ar avea loc de tine sa fie slabi :))

    Si daca ar fi fost… apoi puteai sa ma suni, sa cobori tot traseul cu mine la ureche. Dar ce, aveai semnal in padure? :))

    Oricum, muntele are multe sa ne invete, si pe unele ar fi mai bine sa le invatam dinainte. Si despre el… si despre noi. Dar acum nu zambesti putin cand privesti in urma? 🙂

    Like

    • Si eram convinsa ca am pus toate literele la locul lor… Normal ca ti-am mentionat numele ca doar “datorita” tie am ales cel mai lung traseu si dupa indicatiile tale m-am ghidat in marea aventura iar in ceea ce priveste pozele tale din Ciucas, sunt fantastice, o sa le pun si la status sa le vada toata lumea larga.
      Semnal nu aveam in padure, ca te-as fi sunat sa iti spun vreo doua vorbe. Data viitoare cand o sa imi recomanzi un traseu mai lung o sa iti trag un pumn in nas(unul amical, evident).
      De privit in urma privesc si rad, mai ales de faptul ca nu a mai avut nimeni loc de mine sa fie slab si plangacios desi eu nu stiu multi oameni care sa fi reusit in ciuda plansului si a durerilor de tot felul sa duca drumul ala la capat.
      P.S You do not count, you are the Supertramp. (Jap ca m-ai lasat sa ma uit la filmul ala cand stiai ca o sa moara)

      Like

  2. Ah, si era o vorba pe care nu cred ca o stii, si pe care poate ai fi ales-o ca titlu, ”muntii nu se sorb cu polonicul, se savureaza cu lingurita!”

    Eh, dar nici sa bei apa cu lingurita cand esti mort de sete nu-i asa placut…

    Like

    • Mort de sete, acum stiu ce inseamna.. Mai stii cand era Irina disperata in Apuseni si sorbea apa de pe frunze? Mie mi-a trecut prin cap sa fac acelasi lucru cu pelerina de ploaie, fiindca tocmai plouase putin. A fost groaznic, si imi tot suna in urechi sunetul unei sticle de coca cola proaspat deschise. Hm, ma duc sa beau un pahar de apa (Georgi ar fi atat de mandra de mine acum)

      Like

      • Coca cola la sete???
        Voi chiar nu aveti simtul supravietuirii!

        Like

        • Nu este nevoie sa fiti atat de indignat/ indignata ( nu recunosc genul dupa pseudonimul folosit). Nu suntem chiar atat de ametiti cum, probabil, am lasat impresia iar faptul ca am supravietuit intamplarii cu pricina si multor altora demonstreaza ca nu trebuie sa fim judecati atat de aspru.( si nu, nu norocul ne-a facut sa ajungem intregi la destinatie).
          Mie mi se pare mult mai rau sa se fumeze pe munte decat sa se bea cola, de exemplu.

          Like

  3. Cine naiba v-a pus să mergeţi noaptea pe traseu?

    Eu n-am stat în viaţa mea în refugiu. Doar la câteva cabane şi a fost nasol: n-am putut dormi niciodată ca lumea din cauza bipezilor care făceau zgomote. Prefer cortul.

    Like

    • GGL: Naiba ne-a pus sa mergem noaptea pe traseu.
      Cort nu aveam la noi, nici nu vreau sa ma gandesc la cum ar fi fost traseul daca am fi carat si un cort. In privinta refugiului, si pentru noi era prima data cand am fi stat in unul insa nu am luat in calcul si faptul ca acesta va fi asaltat de “bipezi” in weekend( desi era logic).La refugiu era rau de tot, din cate am vazut, nici chiar cei din corturi nu pareau ca vor avea parte de liniste fiindca se urla atat de tare incat nu am fi fost feriti de zgomot nici macar pe creasta.
      Eu nu inteleg placerea asta a oamenilor de a urca pe munte doar ca sa reproduca aproape acelasi comportament cu cel al prietenilor “gratargii” din vale.

      Like

      • Există cort de doua kile pentru două persoane. Te las pe tine să faci împărţirea.

        Am avut şi noi parte de scandalagii în Parâng. Norocul lor că eram rupt de oboseală şi am adormit chiar şi în vacarmul pe care îl făceau peste lac.

        Like

  4. Si eu am trecut prin ceva asemanator, tot plecand de la refugiul iezer; dar am innoptat in padure, sub o stanca, pe o vale destul de abrupta. dimineata, cand ne-am trezit am vazut ca eram destul de aproape de cabana (40 min.). oricum am dormit binisor in saci pe izoprene.

    Like

  5. […] Cea mai lunga zi a fost, fara indoiala, in Iezer Papusa […]

    Like

  6. S U P E R B jurnalul! Am ras, mai ales spre final (faza cu broscutza a fost simpatica), nu ca ar fi de ras, ci ca modul in care ai descris e foooarte amuzant. E bine sa faci haz de necaz.

    Vreau sa spun ca eu nu citesc carti de groaza sau SF, dar am “viziuni” asemanatoare daca ma prinde noaptea prin padure. Am avut o astfel de peripetie prin Bucegi cand ne-a prins noaptea si a trebuit sa coboram prin padure cam 2h, printr-o zona in care mai si apareau placute cu avertismente gen “zona frecventata de ursi, nu va abateti de la traseu”, noroc ca eram vreo 7 oameni. I-am bodoganit la greu pe cei care s-au trezit mai tarziu in acea zi preferand sa doarma mai mult dimineata si sa coboare pe intuneric :D. Ah, mie nu imi place niciodata sa raman la coada 😀 prefer, daca se poate, sa fiu prima decat ultima :)) sa am spatele asigurat … stiu e dovada de egoism.

    A, si o peripetie de cea mai lunga zi pe munte (12h) a fost acum n ani, iarna, in Muntele Mic, cand traseul nostru marcat a disparut la un moment dat si noi ne-am trezit in zapada de mai bine de 1 m, fara urme, am dat la un mom dat de 6 cruci (pe care in oboseala mea le-am vazut ca pe un ..semn, noi fiind tot 6 :)) ), cand am ramas fara apa si am incercat sa o suplinesc cu lapte inghetat si cu zapada in disperarea mea, am fost somati cu pusca de colonelul unei unitati militare cand noi vroiam doar niste apa si cand am pus pentru prima oara in viata mea skiurile in picioare si le-am si rupt! :)) Acum ca m-am invatat minte, prefer sa car mai multa apa dupa mine decat sa raman in pana…a fost insa o experienta cu totul altfel, mai ales ca a fost presarata si cu momente frumoase, care pana la urma mi-au ramas cel mai bine intiparite in memorie.

    Cred ca un traseu e cu totul diferit cand esti odihnit si cand il parcurgi eventual ziua. La oboseala, stres si in conditii de noapte arata total diferit. Nu mai e asa prietenos. Mai ales cu acea cruce vazuta pe traseu…probabil ca in subconstient te marcheaza putin. Si eu m-am intrebat uneori cum de i s-a putut intampla cuiva o nenorocire pe un traseu care nu pare asa de speriat, la inceput, dar cumva asta ma motiva sa fiu mai precauta si mai atenta unde urema sa pun pasul.

    Eu am invatat ceva pe munte: ca planul de acasa nu se potriveste cu cel de pe traseu si ca e bine sa te mai orientezi si la fata locului in caz ca teoria de acasa nu se nimereste cu ce gasesti acolo. Cat despre muntomani galagiosi, am intalnit si eu la Malaiesti si nu mi-a placut. Am fost doar bucuroasa ca nu a tb sa impart camera cu ei! In rest, fiecare cu placerile lui atata timp cat nu ma deranjezi pe mine :D. Dar nah, pleci la munte in ideea de a te debarasa de zgomotele din oras (una e o cantare placuta, alta e un urlet sau alt fel de manifestatii…).

    Am lasat la final albumul de poze, sa ma delectez inca o data cu minunata voastra peripetie! 🙂

    P.S. Si noi am prins muuulte musculite in Retezat, mai ales cand ieseam sa mancam in fata cortului. Era un chin. Nu stiu daca apar in anumite perioade, noi de obicei in iulie-august mergeam.

    Like

  7. P.S.2 Scuzeee pentru kilometricul comment, dar m-a luat valul amintirilor ;;).

    Like

    • Multumesc pentru comentarii, Gabi, si pentru vizita pe blog. Si eu rad de fiecare data cand imi amintesc de aventura in Iezer, acum chiar pare caraghios, atunci nu mai puteam de oboseala si o saptamana dupa, m-a durut tot corpul de la efort. Si noi am facut atunci o prostie, dar una cat de cat controlabila si care ne-a servit drept invatatura de minte. Iarna, in Iezer o sa merg doar cand o sa il cunosc la fel de bine cum cunosc Piatra Craiului, altfel, nu ma simt pregatita.
      Legat de musculite, chiar ma gandeam ca in iunie invadeaza muntii si ca tot atunci ar trebui sa mergem in Ciucas, sa prindem rododendronul in floare. Trebuie sa ne inarmam si cu rabdare, pentru alungarea musculitelor in Photoshop, ulterior. 🙂

      Like

  8. Am ajuns la jurnalu asta al tau de pe google, din dor de Iezer….:) Iezer-Papusa e muntele pe care il iubesc….cel mai mult! Sarumna pt….amintiri! 🙂
    A fost fain! Mi-a placut! Cu toate ca…ma asteptam la ceva mai rau de atat, dar situ ca o mare parte din vina pentru asta o are faptul ca ati mers atat de mult si ati fost atat de obositi si…orice emotie, orice experienta se amplifica…cu muult! 😀
    Oricum..fain! 🙂

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: