Vacanta in Maramures

Disclaimer: Acesta se anunta a fi un entry lung, cuprinzand o saptamana senzationala de vacanta. Am renuntat la ideea episoadelor pe zile de teama ca nu voi mai apuca niciodata sa va povestesc tot, asa cum s-a intamplat cu o alta vacanta, cea de Paste, din Nordul Moldovei.

Pe 14 august, sambata noaptea, reveneam din vacanta de o saptamana din Apuseni, desfaceam bagajele si aruncam totul in masina de spalat fiindca luni, pe 16, urma sa plecam la Borsa.

Duminica, singura zi din concediu petrecuta acasa, am spalat, calcat, facut bagaje pentru Borsa unde aveam, evident, ca obiectiv sa urcam pe Pietrosul.

Luni, pe la 5 dimineata, am plecat din Bucuresti spre Brasov, Sighisoara, Tg Mures, Bistrita, Nasaud, spre Sighetul Marmatiei, care nu era chiar in drum, dar ne-am gandit sa vedem, totusi, si Muzeul Satului Maramuresan, care a meritat cu prisosinta ocolul.

Pana acolo, singurele opriri au fost fost la Sighisoara, unde am urcat pana in deal ( 175 de trepte numarate, urcate si coborate), in Tg Mures, sa cerem indicatii fiindca ne-am cam ratacit prin oras, o scurta pauza de masa, pe un camp, intre orasul sus amintit si Bistrita si apoi, pe la ora 18:00 am ajuns la muzeu.

In mod normal, programul muzeului se terminase insa paznicul inca mai era acolo, era lumina destula pentru poze si cum nu era singurii vizitatori intarziati, i-am dat ceva paznicului si acesta ne-a lasat sa vizitam muzeul.

Din numeroasele case din cadrul muzeului am gasit cateva deschise si, surpriza placuta, complet mobilate si utilate cu articole superbe, de la leagane pana la velinte pentru pat, vase de lut sau de lemn, etc.

Ne-am distrat vazand sania atarnata de peretele unei case si imaginandu-ne o cursa cu un asemenea dispozitiv, am alergat prin iarba, am facut poze si ne-am bucurat de ultimele raze de soare.

Imediat ce soarele a inceput sa paleasca ne-am luat picioarele la spinare si am pornit catre Borsa.

Daca pana aici drumul a fost excelent, mai departe lucrurile s-au complicat, drumul spre Borsa fiind plin de gropi, ingust si populat cu zeci de trecatori sau biciclisti care, spre deosebire de cei din zona noastra, nu au auzit de veste de semnalizare, lanterne sau macar brichete cu care sa isi faca sesizata prezenta pe sosea, pe intuneric.

Am suferit un mare soc in clipa in care ne-am apropiat de Borsa si am intalnit alaiuri de nunta si am vazut nuntasii in resturantele de la sosea.

Trebuia sa fie luni, ori lunea nu se fac nunti, din cate stim noi. Sa fie cumva duminica ? Am incurcat noi borcanele si am plecat cu o zi mai devreme ? Asta insemna ca nu aveam cazare fiindca rezervarile erau facute pentru luni.

Am verificat telefoanele, ceasurile si alte dispozitive care afiseaza data si ne-am convins ca era, totusi, luni. Misterul avea sa ramana neelucidat pana ce urma sa ajungem la pensiune.

Am ajuns in jur de ora 22:00 in Borsa unde facusem rezervari la pensiunea Vanatorul ( stiu, v-am promis un entry special cu pensiuni). Odata ajunsi, nu am scapat de proprietar, care ne-a invitat la afinata si lungi discutii pe teme montane. Omul lucreaza la RNP si cunoaste foarte bine zona asa ca am stat si ne-a tot umplut paharele cu afinata si ne-a povestit cate in luna si in stele despre Pietrosul, despre trasee si locuri de vizitat, despre prietenii si rudele lui, elucidandu-ne si misterul nuntilor la Borsa.

Se pare ca un mare procent din tinerii din Borsa si imprejurimi lucreaza in strainatate, in special in Italia si au concediu in luna august. In fiecare an, cand vin in tara, toti vor sa faca nunta si cum primele doua saptamani din august sunt de post, toate nuntile trebuiesc facute in decursul celor doua saptamani in care au voie.

Astfel, de pe 16 august pana la sfarsitul lunii, toata lumea merge la toata lumea la nunta, in fiecare zi avand loc cel putin cate 6 nunti ( da, de luni pana duminica).

Sa nu va mai spun ca numarul mediu de nuntasi este de 500/ nunta si nu ca pe la noi unde o nunta cu 250 de invitati este considerata mare.

Dupa ce ne-am pus la punct cu toate detaliile astea si multe alte informatii si dupa al nu stiu catelea pahar de afinata am mers la somn, stabilind ca a doua zi sa vizitam Cascada Cailor si Lacul Stiol.

Marti, 17 august

Ne-am trezit destul de devreme, am rontait ceva si am plecat spre Complexul Turistic Borsa si telescaun, cu care urma sa urcam pana aproape de Cascada Cailor.

Vremea a fost cam urata in prima parte a zilei. Am urcat cu telescaunul printre crampeie de nori mirandu-ne cat de frig era si totodata bucurandu-ne ca ne luasem fesurile si gecile de acasa.

De unde ne-a lasat telescaunul, am facut 15 minute in pas lejer pana la Cascada, care este impresionanta.

Fiind un obiectiv turistic important si usor accesibil, era, bineinteles, impanzita de “turisti” care faceau poze cu telefonul si care bineinteles in 80% din cazuri, aveau in picioare papuci.

Cascada este cea mai inalta din Romania si are aproximativ 100 de metri, nu 275 cum spunea cineva pe carpati.org

Am avut noroc, fiindca am prins cascada in putinele minute cu vizibilitate maxima inainte ca un val gros de ceata sa o ascunda complet. Pana atunci, insa, noi am reusit sa o vedem si sa ii facem poze din toate unghiurile posibile. Cand plecam, am sesizat dezamagirea celor ajunsi prea tarziu, care nici nu stiau ce minune a naturii se ascundea dincolo de perdeaua groasa de ceata.

Incepuse deja sa ploua cand am coborat cu telescaunul, renuntan sa mergem orbeste, rpin ceata deasa pana la lacul Stiol, si odata ajunsi jos, ne-am adapostit intr-un restaurant cat afara ploua cu galeata.

Am profitat de ocazie sa mancam de pranz si am decis ca dupa-amiaza sa dam o fuga (de cateva zeci de kilometri) pana la Manastirea Barsana.

Ocolul destul de lung a meritat cu prisosinta fiindca pana sa ajungem vremea s-a indreptat asa ca am descoperit Barsana, plina de flori si scaldata in cea mai calda si frumoasa lumina.

Am declarat, de comun acord, Barsana, drept cea mai frumoasa manastire din Romania dupa ce, de Paste facusem turul manastirilor din Moldova. Poate ca nu a fost o comparatie tocmai dreapta fiindca de Paste in Nordul Moldovei fusese destul de frig si nu era sezonul florilor pe cand acum, Barsana stralucea in soare printre mii de flori. Am facut mii de poze cladirilor intretinute impecabil, inconjurate de cele mai frumoase culori si parfumuri, am stat cuminti pe bancute si am inspirat liniste si pace, acel sentiment de seninatate specific locurilor sfinte.

Orele au zburat si era vremea sa mergem spre casa, ceea ce am si facut, numarand, pe drum, cu mare incantare, zeci de alaiuri de nuntasi, fie imbracati in costume traditionale fie in rochii desprinse, parca, din ultimele colectii de la Paris.

Miercuri, 18 august

Se spune ca intr-o vacanta in Maramures nu trebuie ratata o calatorie cu Mocanita si fiindca noi, cateodata, mai facem si ceea ce se spune, am plecat de dimineata, tare dimineata, spre Viseul de Sus unde, la 8 :30 pleca spre inima muntilor, faimoasa Mocanita.

Am ajuns la timp sa ne cumparam bilete ( foarte scumpe, 48 ron de persoana) si gogosi si sa gasim, cu greu locuri in vagoanele deja aglomerate ale celor doua trenuri.

Marea problema a obiectivelor turistice accesibile oricui e reprezentata de oameni. Cum sa nu imi placa pe varf de munte unde nu se ajunge cu telescaun, telecabina, masina si sunt putini oameni si aceia de calitate si cum sa imi placa, prin comparatie, intr-o mocanita plina de mojici cu sarsanale, copii razgaiati si obraznici, vorbind zgomotos, calcandu-te pe picioare, ocupand mai multe locuri decat aveau nevoie doar ca sa isi tina bagajele comod?

Calatoria se anunta neplacuta la capitolul companioni ocazionali dar ar fi trebuit sa compenseze cu peisaje spectaculoase.

Caile Ferate Forestiere de la Viseul de Sus sunt ultimele functionale si deschise publicului, ceea ce le face importante si interesante, macar datorita aspectului istoric.

Calatoria de 21 de km, si care dureaza doua ore (dus) este laudata iar valea Vaserului, pe langa care se intind sinele Mocanitei, este laudata pentru frumusetea ei.

Pe scurt: 21 de km, dus, doua ore cu opriri dese pentru alimentare cu lemne, apa, ajuns la destinatie, un fel de tabara amenajata cu mese si banci acaparate de primii veniti pe principiul castelor ( suntem trei, ocupam banca de opt ca suntem o familie si nu ne plac intrusii).  In tabara, angajatii firmei care detine si Mocanita, vand la suprapret bauturi si mancare, nu e nimic de vizitat si nimic de facut decat sa astepti sa treaca cele doua ore de pauza si sa inceapa lungul drum de intoarcere.

La intoarcere toata lumea e plictisita, ba chiar se motaie in vagoane si s-ar dori un drum fara pauze dar nu se poate, fiindca locomotiva are nevoie de apa si lemne ca sa functioneze.

Valea Vaserului e doar o vale de rau oarecare, cu absolut nimic spectaculos si in afara trenului in sine, care e frumos, dar nu poate fi pozat din cauza zecilor de “turisti” care isi fac poze cu telefonul in fata lui, in impostaze ridicole, nu ai ce sa fotografiezi.

Pe la 15:30 eram inapoi la masina, bucurosi ca s-a terminat calatoria si hotarand ca nu a meritat nici timpul pierdut, cu siguranta nici banii dati care nu au fost multi , general vorbind, insa au fost multi raportat la ceea ce am primit in schimb.

Evident, calatoria cu Mocanita ar putea fi transformata intr-o experienta memorabila cu putin efort si putina imaginatie din partea concesionarului german care pare, insa, ca nu are de ce sa faca ceva in sensul asta, fiindca banii vin oricum.

Concluzia si recomandarea noastra referitoare la Mocanita este sa nu mergeti, fiindca nu merita efortul si cu siguranta nici investitia.

Cu un gust amar, am mers la pensiune si ne-am consolat cu un picnic delicios in chioscul de langa lac si ne-am facut bagajele, fiindca a doua zi urma se mergem spre Pietrosul, spre care tot privisem cu jind, de la balcon.

Joi, 19 august

Frig si ceata, iar frig si iar ceata, urata vreme pentru Pietrosul dar trebuia sa ne tinem de planul initial. Proprietarul pensiunii noastre, care lucra la RNP dar ai fi jurat ca este vanator, dupa numarul de minciuni pe care le debita, se laudase ca ne “fugareste” el pana sus, la statia meteo, unde se ajunge, de altfel, cu 4×4, destul de greu.

Nu prea il crezusem fiindca toata discutia avusese loc pe fondul a destul de multe pahare cu afinata ( fondul lui, afinata lui ) si pe buna dreptate, fiindca dupa ce ne-am decazat ne-am intalnit in centrul localitatii, langa spitalul din Borsa, de unde un drum pietruit ducea pana la baza muntelui pe care ni l-a aratat si ne-a spus ca in doua ore suntem la statia meteo si de acolo in 40 de minute pe varf, dupa care, dus a fost.

Am mers mai bine de jumatate de ora pe stradute intortocheate, pe dealuri pustii, spre Schitul in constructie de la baza muntelui, ultimul loc, de altfel, in care se poate lasa o masina normala.

Ne-am luat frumos rucsacii in spate, am renuntat la cola care ne-a asteptat rece la coborare, si am pornit la drum lung si friguros, bucurandu-ne, totusi, de fiecare tufa de afine intalnita, si au fost destul de multe.

Drumul spre varf nu e greu, e, in fapt, un drum forestier destul de abrupt in unele zone, si la drumul respectiv mai exista si scurtaturi, pe care nu le-am luat fiindca erau cam abrupte si noi caram multa mancare si destule haine, asa ca am facut in jur de trei ore pana cand, fericire maxima, am ajuns la statia meteo.

Pe drum ne-am intalnit cu destul de multi « turisti » carora localnicii le spusesera ca Lacul Iezer, de dupa statia meteo e aproape si plecasera la drum, care in papuci, care cu umbrele, care cu adidasi si mai toti fara apa, mancare etc.

Mie, drumul nu mi s-a parut nici scurt, nici usor, a fost bun avand in vedere ca nu era extrem de cald si erau milioane de scuze sa ne oprim, toate sub forma de afine, zmeura, sau Borsa cand acoperita, cand descoperita de norii care nu prea stiau de capul lor.

Aranjasem sa ramanem peste noapte la statia meteo ( practica nerecomandata ) asa ca nu ne grabeam foarte tare sa ajungem pe varf in aceeasi zi, desi asa fusese planul initial. Dupa ce am vazut cat de frig era sus, asta dupa ce lasasem rucsacii la statia meteo si plecasem spre lac, am hotarat ca ar fi mai bine sa transformam ascensiunea spre varf intr-o simpla si relaxanta plimbare pana la lacul Iezer si inapoi.

Da, lacul Iezer, al doilea cu acest nume vazut in acest an, dupa Iezer din Iezer Papusa ( mult mai mare). Se pare ca exista un lac Iezer in fiecare masiv care se respecta, numai Ioan cred ca a numarat vreo 4 – 5 anul asta.

Se spune despre lacul Iezer din Rodeni ca are forma Romaniei dar forma respectiva este sesizabila doar de sus, de aproape semanand cu o balta (fiindca e mic) sau cu o masinuta, atunci cand e privit cu spatele la creasta si traseu si fata spre el, si spre statia meteo aflata in buza caldarii glaciare.

In prima zi nu l-am vazut prea bine si nu l-am apreciat la adevarata valoare fiindca muream de frig cu polar, geaca si caciula in cap, totul din cauza nu atat a temperaturii cat a vantului care parca vroia sa ne doboare.

In plus, la cativa metri deasupra capetelor noastre, plutea plafonul de ceata care ascundea complet creasta si poteca pana la ea. Daca am fi urcat am fi vazut norii pe dinauntru si nimic altceva, mai ales poteca, asa ca trebuia sa stam cuminti la statia meteo si sa speram intr-un miracol care sa ne aduca soarele si vremea buna a doua zi.

Orele s-au scurs greu pana noaptea tarziu, cand am adormit, mai ales fiindca oamenii de la statia meteo nu erau draguti si sociabili asa cum ne placuse noua sa ne imaginam ca ar fi, ci morocanosi si nesuferiti, asa ca a stat cuminti si am sperat ca a doua zi avea sa compeseze tot ce nu fusese bine pana atunci.

Vineri, 20 August


It was such a beautiful day. La sapte am deschis ochii si am vazut lumina. Lumina dintr-aceea, curata, neametita de nori sau ceata si am stiut dinainte de a ma uita spre creasta, ca trebuia sa fie senin. Si era, Pietrosul nu fumega, avea doar cateva firicele de nor alb pe care vantul rece tocmai le spulbera.

Se vedea toata creasta de jur mprejur si se anunta o zi splendida asa ca nu stiam cum sa plecam mai repede catre varf.

Am mancat in mare viteza, am facut bagajul dar l-am lasat la statia meteo, am luat un rucsac usor cu apa, putina mancare si haine si am iesit din cabana. Afara erau 6 grade dar vantul si mai rece care batea de zor facea sa para ca ar fi -6 asa ca am pornit in pas vioi catre lac si creasta.

Versantul vestic era luminat de sus in jos de catre soarele care rasarise in stanga noastra dar pe fundul caldarii era tot frig si umbra si nu stiam cum sa ajungem mai repede la lac si de acolo, in sus, catre creasta.

Ne-am incalzit pana la lac fiindca am mers in pas destul de alert insa apoi, cand am abordat poteca intortocheata care ducea pe creasta am mers incet si cu opriri dese. Daca statia meteo e undeva la 1786, noi trebuia sa ajungem la 1825, langa lac si apoi la 2303 pe varful Pietrosul.

Diferenta e considerabila si efortul depus la urcare la fel, desi poteca croita pe creasta face urcusul lejer. Nu se urca pieptis, moarte sigura pentru cineva ca mine, ci se urmeaza o poteca sinuoasa pe care, pana la urma, te cam plitisesti dar apoi, macar in august, pe marginea potecii sunt afine coapte, mari si gustoase adica mii de motive de pauza.

Privelistea e impresionanta, mai ales la orele diminetii cand inca nu se vede soarele ascuns de versantul estic insa lumina coboara pe versantul vestic, lacul din vale seamana tot mai mult cu harta Romaniei si statia meteo din buza caldarii pare a fi cel mai primitor loc din lume.

Cand am inceput sa urcam dincolo de marginea caldarii, dupa statia meteo, spre Borsa se vedeau doar norii, albi si pufosi, iar noi era deasupra minunandu-ne de atata frumusete.

Gazda noastra spusese ca pana sus se fac 40 de minute, informatie dupa care eu nu cred ca el urcase vreodata pana pe varf, fiindca noi am facut in pas lejer aproape doua ore pana am iesit in creasta.

Desi eram deja incantati de minunea de munte care fusese atat de bun cu noi incat sa se scuture de toti norii care il intunecasera o saptamana intreaga, nu ne asteptam ca odata ajunsi in creasta sa intalnim si mai multa frumusete.

De pe creasta, cu spatele la Borsa, se vad doar munti si creste cat cuprinde privirea, nici nu ai sti incotro sa pornesti mai departe, ce sa vezi mai intai, si nu stiu daca o saptamana ar fi suficienta pentru a cutreiera tot masivul acela splendid care parca sclipea in lumina celei mai frumoase zile din an.

Am lasat rucsacul langa poteca si am dat o fuga pana pe varf, aflat in dreapta, cam la 15 minute de unde iesisem noi in creasta.

Pana pe varf, pe vremuri au fost balustrade de fier, distruse acum de vant si probabil de turisti. Am recunoscut varful dupa refugiul solid si frumusel de afara, pe care l-am descoperit, cu mare dezamagire, vandalizat. Constructia de piatra a fost facuta cu simt de raspundere, din piatra, cu acoperis din multe straturi de smoala si ar fi genial avand in vedere forta vantului insa, acoperisul avea o gaura imensa iar inauntru era plin de mizerie si pet-uri.

Intr-o parte se vede valea, pot fi recunoscute Borsa si Moisei-ul, in rest, pe trei laturi creste si vai si alte creste si alte vai, un peisaj in fata caruia ramai fara cuvinte.

Am stat si ne-am uitat, lung, in jur, multumind picioarelor care ne purtasera pana acolo si oricui era “in charge” cu vremea splendida, o minune, avand in vedere ca pana atunci Pietrosul isi ascunsese fata in valuri gri de nori amenintatori.

Am mai zabovit putin, am facut poze si am coborat, cuminti, pana la statia meteo, sa ne recuperam bagajele, si de acolo inapoi la masina, unde am gasit sticla de cola, rece si atat de buna….

Am plecat in aceeasi zi din Borsa catre Sibiu, unde am ajuns dupa miezul noptii.

A doua zi am facut plimbarea obisnuita prin centrul Sibiului,

am mancat si am plecat spre Sambata de Sus unde am vizitat frumoasa manastire.

De la Sambata am pornit spre Transfagarasan spre Balea, unde am oprit si am mancat iar (recuperam pentru kilogramele pierdute pe munte), am mai facut o poza doua si am plecat spre casa.

Sambata noaptea eram acasa, in Bucuresti, si descarcam miile de poze.

Ei, cam atat din vacanta, varianta pe scurt. Sper sa va placa povestea si imaginile si daca vreti vreodata sa ajungeti pe unde am cutreierat, nu ezitati sa ma intrebati ce si cum.

Now back to work fiindca cel putin pentru mine, pana prin octombrie, nu mai poate fi vorba de vacanta.

Albumul complet se gaseste pe Picasa, aici

Advertisements

11 Responses

  1. De mă întrebai de mocăniţă, iţi ziceam ce ai constatat singură. Nu n-am fost, şi nici nu mă interesează. Am auzit şi eu de la alţii, mai încântaţi decât tine. Măcar tu o zici pe aia dreaptă, respectiv că-i nasol şi nu prea merită.

    Drumul până la Iezer nu e delco scurt. Noi când am fost, am făcut primul popas la ceva cabană a pădurarului, sub staţia meteo. La cabana meteo e o idee proastă să rămâi; am auzit că îs naşpeţi ăia de acolo, iar la Iezer nu ştiu dacă ai voie să pui cortul.

    Păcat că nu ai făcut creasta până la Ineu. De fapt aia e partea faină din Rodnei. Pentru asta iţie trebuie 4-5 zile de mers lejer. Pietrosu e mult prea accesibil turiştilor de proastă calitate, dovada în sensul acesta fiind tocmai gunoaiele din refugiu. Eu nici nu mă gândesc să merg până acolo doar ca să urc pe Pietrosu.

    Like

    • De Mocanita si daca imi spuneai tot as fi mers ca sa vad cum e, mai ales ca asteptam peisajele spectaculoase care au intarziat sa apara. La statia meteo oamenii sunt foarte nashpeti dar macar nu am murit de frig cum am fi patit daca stateam cu cortul. Langa lac nu se pune cortul dar exista o zona mai ferita intre lac si cabana, unde e loc special amenajat.
      Despre calitatea oamenilor am tot pomenit asa ca nu am mai spus ca si aici am gasit grupuri in papuci sau slapi sau ca smecherii din Borsa vin cu 4×4 ca sa faca picnic cu pitipoancele langa lac, lucru strict interzis. ( si accesul pitipoancelor in parc si focul).
      De creasta nu aveam timp si nici genunchii nu ma mai tineau dupa micul incident din Apuseni asa ca ne-am multumit cu ce s-a putut. Poate ca data viitoare o sa strabatem creasta dintr-o parte in alta..

      Like

  2. […] Muntele de care m-am indragostit este Masivul Rodnei, pentru peisaje, pentru o zi perfecta, pentru oamenii dragi cu care am urcat. […]

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: