De prin istoria Letoniei culese

Mi-am amintit de o intamplare tragi-comica povestita de ghid intr-una din iesirile din Riga, la Jurmala si la o scoala din zona rurala.

Ca orice oras care se respecta, si Riga avea o parte veche, tip cetate, cu ziduri de aparare, si in jurul acesteia, o zona cu case construite exclusiv din lemn.

Motivul? In caz de invazie, zona din afara zidurilor cetatiii, desi locuita de mii de oameni si dezvoltata intens in anii de pace, trebuia arsa din temelii pentru a proteja cetatea.

Cu alte cuvinte, military thinking in actiune. Egoism nevoie mare din partea celor care locuiau in interiorul zidurilor si nu ar fi avut nici o problema.

In zona caselor de lemn, pe timp de pace, s-a construit, evident,  intens, respectand regula de a face totul din materiale cu aprindere rapida.

Toate bune si frumoase, casele au crescut, zona s-a dezvoltat, arhitectura s-a imbogatit cu stilul specific Letoniei, cu influente germanice si rusesti in acelasi timp si rezidentii zonei “de foc” nici nu se gandeau ca ar fi in pericol.

Dar iata ca Napoleon pleaca, cu intentii razboinice catre Rusia (cred) si Riga cam era in drum.

Zis si facut, afland de plimbarea lui Napoleon, conducatorii din Riga decid sa puna pe cineva de paza in turnul bisericii Sf Petru ca sa dea vestea in caz ca Napoleon s-ar fi apropiat de oras.

Jos, un al doilea ostas, cu mana pe cutia de chibrituri ( probabil neiventate inca), astepta sa dea foc caselor de lemn.

Intr-o zi frumoasa de vara, ostasul din turn zari, pe unul din drumurile din directia din care era asteptat Napoleon, mult praf ridicat, crezu el, de catre trupele lui Napoleon marsaluind spre Riga.

Vazand una ca aceasta, vasnicul ostas dadu alarma si cateva minute mai tarziu, intreaga zona din preajma cetatii era in flacari si urma sa tot arda pana la temelii, din motive strategice care sigur au scapat intelegerii bietilor oameni ramasi pe drumuri dupa eveniment.

Orasul a ars, cu el zeci de ani de munca, istorie, arhitectura si vietile nevinovatilor care nu au gandit in perspectiva.

Partea cu adevarat tragica a istoriei e aceea cu adevarul din spatele prafului de pe drum, care fusese ridicat nu de catre trupele lui Napoleon care nici macar nu a ajuns vreodata la Riga, ci de o biata turma de vaci manate de un vacar, pe drumul dinspre care era asteptat marele cuceritor.

Aceasa bucata adevarata ( pe cuvantul ghidului) din istorie Letoniei, mi s-a parut cea mai interesanta si mi i-a facut dragi, fiindca pare ceva ce si romanii ar fi in stare sa faca, in aceleasi conditii.

Morala ar fi aceea ca ar trebui sa ne ferim de boi, de la cei care alearga hai-hui pe drumurile publice, pana la aceia care iau decizii pentru binele tuturor si care habar nu au de victime colaterale sau inteleg complet gresit ideea de sacrificiu ca fiind un gest pe care doar ceilalti ar trebui sa il faca.

Advertisements
« »

One Response

  1. Aşa, deci strămoşii noştri care pârjoleau holdele (unii contemporani cu noi mai pârjolesc păşunile încă, în fiecare primăvară) şi otrăveau fântânile, sunt mici copii pe lângă letoni care-şi puneau foc la propria casă în mod deliberat.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: