:(

Mi-e dor de vremurile in care nu stiam si nici nu imi pasa cine imi citeste blogul si mai ales cine ce parere isi face despre ceea ce scriu.

Acum , cand imi vine sa scriu un text la nervi sau, din contra, la bucurie  stau si ma gandesc la cine poate citi, cine va citi sigur si la reactiile lor.

A o sa-mi spuna told you so. Cealalata A va aprecia latura artistica si atat. B ma va intreba repede ce s-a intamplat. C se va simti atacat. D va fi confuz si va crede ca are legatura cu el, la fel si G si I si R. Vor urma intrebari si explicatii suplimentare menite sa-mi agraveze supararea sau sa reduca din intensitatea bucuriei.

Atatea texte moarte din stadiul de idee doar fiindca nu ma simt in stare sa dau explicatii, doar fiindca stiu cine citeste si banuiesc destul de bine ce gandesc sau ce simt legat de persoana mea virtuala sau reala. Cel mai rau e cu persoanele care le confunda pe cele doua personaje, virtual si real, cele care se incapataneaza sa le vada ca fiind una si aceeasi.

Un blog nu are haz decat daca e unul secret si al meu nu a fost un secret tinut prea bine.

Imi mai descopera cineva cate o scriere veche si o redescopar la randul meu in lista entry-urilor accesate de curand si recitesc. Ce curajoasa si inconstienta eram scriind tot ce traiam si mai ales tot ce simteam, de parca aruncam scrisori in sticle, pe mare, fara sa am habar cine le va citi si convinsa ca vor fi citite si intelese ( mai mult ca sigur gresit) peste ani si ani.

Acum, am senzatia ca majoritatea scrisorilor nici macar nu ar mai ajunge in mare…

 Unele zile sunt grele absolut fara motiv, majoritatea devin grele abia in clipa in care incepem sa gandim prea mult si mai ales cand ne punem prea multe intrebari.

 Ar trebui sa invat sa exersez tacerea.

 

Advertisements

12 Responses

  1. Mi-e dor, mi-e dor de fraţii mei din Labrador. Gândeşte-te că-l citeşte toată lumea. Până la urmă e public. E ca şi cum ai scrie pe o foaie, ai lipi-o pe-un stâlp în staţia de autobuz şi ai lăsa şi spaţiu gol şi-un creion legat c-o sfoară ca să-şi scrie oamenii părerea.

    Like

    • Gandul asta nu ma incurajeaza deloc. Trebuia sa ies din blocajul asta, nu sa il agravez. Acum o sa incep sa ma gandesc la ce ar vrea sa citeasca oamenii din statia de autobuz.

      Like

      • Deci preferi o poveste frumoasă adevărului?

        Ştii prea bine ce ar vrea să citească majoritatea oamenilor din staţia de autobuz: lucruri senzaţionale.

        Like

  2. Domne, adica ce-ai vrut sa spui despre I ala mai de sus? Si cine e A care va aprecia latura artistica? Eu cred ca A nu stie asa bine ca I sa aprecieze asta! Sa fie clar, I e mai bun cel putin decat C, care e un prost sa se simta atacat fara sa inteleaga de fapt nimic.

    Ai ceva in capsor? Ai ceva in suflet? Ai ceva de spus? Motivatia trebuie sa fie una interioara, nu influentata de ”public” – asta daca scrii in primul rand pentru tine si nu pentru el.

    Si atunci who cares what that stupid D belives? Oricum, pentru ganduri secrete exista jurnale tiparite – aici trebuie sa poti face fata feedback-ului (care oricum de cele mai multe ori lipseste) – si sa ai in gand ideea ca cei care citesc nu cunosc toata problema – caz in care e normal sa faca si greseli (asta nu spune nimic despre tine ca sa-ti fie teama de greselile altora)

    Nu trebuie sa dai explicatii tuturor, dar de la asta pana la a-ti fi teama sa te exprimi mi se pare ca e de traversat stramtoarea Bosforului inot. Dar ce sa faci, o traversezi si inot daca doar asa poti scapa de cei ce cred ca tu ai dat foc garii cu pricina. Chestia e ca daca tu ai fi impacata cu tine insati si cu faptul ca nu tu ai dat foc, atunci nu conteaza ce au de spus cei care judeca fara sa inteleaga complet situatia. Poti insa sa inveti multe din ce au ei de spus, si asta ar trebui sa fie o motivatie suficienta ca sa nu-ti fie teama sa spui ce gandesti.

    Like

  3. Told ya so!
    Desi nu mai stiu ce ti-am spus. Mi-e dor de textele tale furioase. In ultima vreme ai scris asa, franturi, si mereu imi dau seama ca e ceva, dar nu inteleg ce si ma ingrijoareaza si mai tare. Preferam versiunea completa.

    Like

  4. am o soluţie: pui furia între ghilimele şi zici c-ai luat-o dintr-o carte! 😀

    Like

    • Am incercat si varianta asta, dupa cum prea bine ai observat, sunt convinsa.
      Bine ai revenit, o prezenta ironica e preferata intotdeauna unei absente, mai ales cand e vorba de absenta “Orei”.

      Like

  5. 🙂 eu cred că oamenii se bucură în secret de furia altora

    Like

    • Mi-e imposibil sa gasesc mai putin de doua sensuri cuvintelor tale. Sa iti citesc textele, pentru mine inseamna sa ratacesc intr-un labirint in care uneori gasesc surprize extraordinare dar si merg prin coridoare care nu ma inspira. M-a intristat disparitia ta si m-am bucurat sincer cand ai reparut. Dincolo de asta, orice interactiune cu tine imi da senzatia ca ma iei peste picior si o faci atat de discret incat mai ca nu ma prind. Prin urmare, o sa redevin o cititoare tacuta.

      Like

  6. aa nuuu, e doar un efect al faptului că mă iau pe mine peste picior, fii pe pace.

    Like

  7. Ar trebui să mă simt, cred. Cândva săptămâna trecută m-am uitat printr-o grămadă de texte mai vechi (era prima oară când îți citeam blogul, la care am ajuns de pe Nemira).

    Uite că se găsește cineva care să creadă că e vorba de el/ea. Și culmea, numele meu începe cu C!

    Like

    • Cum am mai spus si in comentariul unui text mai nou, cine se simte ala nu e, Cri, asa ca nu trebuie sa iti faci griji.
      Ma bucur ca ti-ai facut simtita prezenta.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: