• Best Of:

  • Advertisements

Pe carari nemarcate – Tura lui Ioan pe Clabucetul Maneciului

Cand am auzit de tura organizata de Ioan pe carpati.org, am stiut ca trebuie sa particip, asa ca mi-am facut cont, m-am inscris si sambata, 12 februarie, m-am prezentat la locul de intalnire. Odata porniti la drum am mers in fata, singura, scapand astfel de corvoada socializarii cu ceilalti 39 de participanti la tura pe care nu am avut, astfel, ocazia sa ii cunosc. Astfel, puteam sa afirm ulterior ca am urcat singura de Clabucetul Maneciului beneficiind si de siguranta oferita de grupul mare si de faptul ca daca mi se intampla ceva pe acolo, ar fi avut cine sa ma ajute.

Ah, stati, asta nu e povestea mea, am gresit, o iau imediat de la capat.

Ioan imi spusese de ceva vreme ca vrea sa organizeze o tura de Carpati si ca as face bine sa ma prezint, fiindca ma tot vaitam ca nu ma (mai) ia si pe mine in calatoriile lui. Cand a pus tura mi-a spus si ca ar fi preferabil sa imi fac un cont pe carpati.org si sa ma inscriu in mod oficial. In prima faza am ezitat, din considerente pe care o sa le expun cu alta ocazie dar in final am facut contul, m-am inscris, si pana in ziua turei, am avut ocazia sa ii cunosc, prin intermediul profilelor de pe site, pe ceilalti inscrisi.

Trebuie sa recunosc, am fost putin speriata de numarul mare de inscrisi si il tot sunam pe Ioan sa il intreb daca are situatia sub control. M-a asigurat ca toti inscrisii sunt de treaba, si “our kind of people”, lucru de care aveam sa ma conving si singura.

Zis si facut, a sosit si dimineata (tare devreme) a plecarii in tura. In metrou am nimerit in acelasi vagon cu Ren, Zen si Cosmin. I-am recunoscut dupa echipamentul de munte si dupa faptul ca dupa ce urcasera ei, nu se mai uitau doar la mine, ciudat, calatorii normali, care nu purtau parazapezi, rucsaci si bete de trecking.

La iesirea din metrou m-am intalnit cu Gabi, care m-a intrebat daca merg in tura lui Ioan. I-am spus ca da, ne-am prezentat, si am fost placut surprinsa cand i-am spus ca sunt Claudia a exclamat: Ah, Dark Clauds, nu? Yepp, that’s me.

 In ritmul in care povestesc risc sa scriu un jurnal mai lung decat cel al lui Ioan din Apuseni, si pe al meu nu va avea nimeni rabdare sa il citeasca, nefiind faimoasa ca Ioan

asa ca o sa povestesc mai pe fast forward.

In locul de intalnire am avut ocazia sa ne minunam din nou de cat de multi suntem, mai precis 27. In autobuz am avut ocazia sa ne cunoastem mai bine datorita jocului Irinei, care a facut biletele cu roluri de care ne-am achitat mai mult sau mai putin, pe durata traseului.

Stefan a cantat la chitara foarte frumos, noi l-am acompaniat cu vocea, mai mult sau mai putin, fiindca ba nu stiam versurile, ba incercam, in mod mult prea evident, sa cantam cel mai incet, astfel incat vocile noastre “neacordate” sa nu zgarie urechile sensibile ale partenerilor de tura.

Ioan a facut, cu gratie, oficiul de gazda, vorbind cu toata lumea si animand atmosfera asa cum doar el stie.

La Oratii, la ora stabilita, am gasit inca 13 participanti, unii surpriza si astfel, echipa de 40 de carpatisti/ carpatiste a fost completa.

Am pornit, usor usor, pe traseu, pe drumul forestier transformat in patinoar. Gheata de pe drum alterna cu noroiul cu aspect de cappucino, cum bine a observat Irina, dar noi am mers in pas vioi facand schimb de impresii si de parteneri de discutie, asa cum ne recomanda Ioan.

In dreptul cabanei parasite, locul din care trebuia sa parasim drumul forestier, am facut o scurta pauza si o fotografie de grup, dupa care a inceput greul (si aici vorbesc in numele meu).

Urcusul abrupt prin padure m-a lasat fara respiratie si cu inima batand haotic. In prima faza m-am intrebat ce cautam intr-o astfel de tura dupa 5 luni in care am facut mai degraba plimbari decat drumetii. Am ajuns repede, asa cum prevazusem, la coada plutonului.

Inca ne era cald, vantul batea puternic, insa mai sus, facand copacii sa isi aplece varfurile. Pe jos, in zonele in care zapada se topise, am descoperit primii ghiocei, i-am fotografiat, motiv pentru inca o scurta pauza si am mers mai departe.

La 20 de minute, putin mai sus, ne-a luat in primire iarna, cu vant puternic si fulgi de zapada. Grupul neomogen de pana atunci facea acum cerc, pe sistemul pinguinilor imperiali.

Restul urcusului nu mi-a mai parut atat de greu, am inaintat in sir indian, profitand de urmele facute de inaintasi in zapada. Partea buna a ramasului in urma consta si in faptul ca am putut surprinde imagini cu aproape tot grupul, inaintand ordonat catre varf.

In scurt timp, am ajuns deasupra padurii, in bataia directa a vantului. Distanta dintre noi devenise deja mai mare insa ne-am regrupat inainte de a merge catre cabanuta abandonata in care am mancat de pranz desi habar nu am cat era ceasul.

Este prima data cand merg pe munte fara sa tin evidenta timpului, dovada ca cel putin eu, ma lasasem complet in grija lui Ioan.

Dupa binemeritatul respiro, a urmat cea mai dificila si spectaculoasa parte a traseului, ascensiunea varfului. In conditii normale, sa urcam de varf ar fi fost foarte simplu, fiindca eram aproape si mai aveam de urcat pe o colina destul de lina.

In vantul care batea cu o forta incredibila, sa ajungem pe varf a fost o aventura. A trebuit sa ne grupam cate doi, cate trei, si sa ne tinem bine unii de altii, fiindca la rdicarea piciorului vantul ne purta cate un metru, doi, catre dreapta.

Cred ca daca ar fi batut din fata, am fi fost nevoiti sa urcam in genunchi. Atunci, batea din stanga, si cand mergeam cate doi, cel din dreapta era protejat de bataia directa a vantului. Inaintam cate doi metri si ne opream sa ne odihnim, stand cu spatele in bataia vantului care parca se incapatana sa ne arunce de pe varf.

Ce mi-a placut foarte mult a fost faptul ca de nenumarate ori, pana pe varf, pe cand faceam echipa cu Mariluna, careia ii tineam umbra, am fost “salvate” de cate o mana prietenoasa, gata sa ne prinda, cand nu mai puteam tine piept vantului si ne lasam duse in bataia vantului. Acum, sa nu va inchipuiti ca zburam, ci doar ca nu mai puteam rezista bataii vantului si eram fortate sa ne deplasam in directia in care ne impingea, deviind considerabil de la traseu.

Nici nu stim cine pe cine a ajutat. Inaintam cu capul in pamant si gluga trasa bine peste urechi, ne tineam de mana si ne opream la fiecare trei pasi. Nu vedea decat mainile intinse de care ne agatam, inaintam o vreme impreuna dupa care ne desparteam fiindca aveam ritmul de mers diferit.

Pe varf ne astepta Ioan, care ne-a arata mica borna ce marca locul. Sincera sa fiu, nu stiam cum sa facem sa ajungem la adapost mai repede, pe partea estica a versantului, unde o parte din grup se adapostise deja de rafalele puternice de vant si zapada.

Regrupati, am infruntat viscolul cateva minute, Ioan  ne-a spus repede ce am fi vazut daca ar fi fost senin si l-am crezut pe cuvant fiindca acum abia ne vedeam unii pe altii. Un minut sau doua vantul parca s-a domolit si soarele si-a aratat chipul, destul cat sa se improvizeze un derdelus abordat de curajosi in diverse stiluri, care de care mai excentrice.

*

 

Minunea nu a tinut mult, asa ca ne-am luat inima in dinti si am infruntat inca o data viscolul pentru a ajunge la poteca vanatoreasca descrisa de Ioan ca facand parte din coborare.

Aici cred ca s-a produs o confuzie intentionata de termeni fiindca spre marea dezamagire a mea si a Irinei, “coborarea” asta a presupus atatea urcusuri nesuferite incat l-am tot bombanit pe Ioan ca ne-a indus in eroare. Nu ca nu am fi mers daca am fi stiut ca dupa varf mai trebuia sa urcam undeva, dar nestiind, ne bucurasem prea tare ca dupa chin urma doar coborarea, preferata noastra, incat ne simteam putin…tradate.

Din fericire, ritmul de inaintare al unui sir indian de 40 de persoane este unul tocmai bun si fotografiile unui astfel de grup, colorat si vesel, sunt grozave.

Viscolul ne-a insotit tot drumul, de parca tinea cu orice pret sa ne demonstreze ca, desi gasisem ghiocei, era inca iarna adevarata.

Coborarea adevarata a urmat putin mai tarziu, dupa ce am ajuns la inca un varfulet dezgolit pe care coloana de furnici colorate l-a traversat in viteza, expusa unor rafale ucigatoare de zapada zburatacita de vant.

Am coborat, mai cazand, mai socializand, de dupa cagule, ochelari de ski, fulare, caciuli, glugi oprindu-ne din cand in cand pentru regrupare si pentru a-l intreba pe Ioan, incotro.

La ora 18:00 eram la microbuz si ne desparteam de cei veniti cu masini. In cateva minute a venit intunericul, de parca tot ce asteptase era ca noi sa ajungem in siguranta la masini.

Cel mai mult in tura lui Ioan mi-au placut oamenii. Nu doar cei pe care ii stiu si imi sunt dragi, adica Ioan si fetele cu care am mai umblat prin munti, ci toti oamenii din tura. Nici nu ma asteptam sa ne intelegem atat de bine si sa fie toti prietenosi si deschisi, saritori si glumeti.

E adevarat, aveam in comun dragostea pentru munte dar puteam sa avem atatea lucruri si motive sa nu ne intelegem, mai ales fiindca eram atat de multi.

Ioan a fost un ghid grozav, vorbind cu toata lumea, alergand de colo colo si avand grija ca toti sa fim bine si sa nu ne simtim cumva exclusi din grup.

La intoarcere, vazandu-l ca sta cuminte pe locul sau am realizat cat de obosit trebuia sa fie dupa o asemenea zi.

Vremea a fost urata, dar nici nu a contat, fiindca tura a fost una reusita, mult mai reusita decat imi puteam imagina, si dovedesc acest lucru imaginile surprinse, prieteniile legate si nu in ultimul rand, comentariile de la tura.

Vor face acelasi lucru, sunt convinsa, jurnalele dedicate unei zile de neuitat.

Multumesc Ioan!

Advertisements

12 Responses

  1. Super jurnalul, ma bucura sa vad ca ti-a placut asa mult, in ciuda efortului (pentru care in viitor ar trebui sa te pregatesti mai intens :-” )

    Vremea a transformat totul intr-o adevarata aventura, mai ales pentru cine nu mai traise asa vant puternic. De fapt cred ca nici eu, dar oricum, mie mi-au fost de ajuns betele de trekking. Ma gandeam acasa ca in Ciucas cand am fost in decembrie vantul a fost mai slab (desi tot puternic), dar acolo a fost mult mai frig!

    Oricum, ma bucur ca toata lumea s-a descurcat, inclusiv tu, care ai tinut foarte bine pasul cu grupul.

    Data viitoare ma ocup eu de biletele! 😀

    Like

  2. Ps: sper ca-l pui si pe carpati! 😀

    Like

    • Eu asa intentionam, insa cineva a zis ca mai bine scrii tu jurnalul, Valentin a zis ca poate mai bine il scrie Macinicu, in calitate de debutant, si tot asa. Daca am acordul tau, in calitate de sef de trib, diseara il postez si pe carpati.

      Like

      • Pune-l si pe Carpati, nu scrie nicaieri ca n-au voie sa puna 20 de oameni despre aceeasi tura :)) ca oricum fiecare percepe in felul sau. Eu nu stiu daca imi va iesi un jurnal, si pot sa-l pun si doar pe blog cu link pe pagina turei. Dar tu merita sa-l pui si acolo, sa te vada si sa-l vada mai multa lume 🙂

        Like

  3. Cred că recunosc o fată din BV în fotografia de grup.

    Like

  4. Uau dar cati ati fost 🙂

    Felicitari lui Ioan pentru organizare 🙂

    Like

  5. :)) asa ma speriasem si eu initial, wow cati sunteeeem!! Dar s-a dovedit o super tura, datorita traseului nemarcat, intr-o zona mai neumblata, a oamenilor foarte veseli, a organizatorului “optimist” si a viscolului care chiar daca nu ne-a lasat sa stam prea mult pe varf, a fost sarea si piperul iesirii.
    Ma bucur ca fotografiile si jurnalele vin in ajutorul memoriei noastre care la un moment dat ne va face feste si astfel vom putea sa ne intoarcem in timp sa retraim momentele frumoase! 🙂
    Felicitari, Claudia, atat pt jurnal cat si pt poze! 🙂 See you soon, hopefully!

    Like

  6. Aha, aici te-ai suparat si ai pus pozele la rezolutia nominala. Sa se vada, domn-le! 🙂

    Inca o data, imi cer scuze ca am poluat cu tehnicitati discutia de pe carpati (acolo s-au facut niste schimbari asa repede si cu ocazia asta s-au mai aratat ceva colturi neslefuite). Jurnalul e frumos scris si pare ca si blogul e interesant, voi rasfoi mai pe-ndelte 🙂

    Like

    • Da, Cosmin, aici pun poze pe principiul: “it’s my party and I party if I want to”, cu riscul de a ramane in curand fara spatiu. Macar sa se vada bine pozele, reusite sau nu. Astfel, eventualii critici pot face analize la nivel de pixel.
      Nu m-a deranjat discutia de pe carpati fiindca mi-a cam dat de furca publicarea jurnalului, mai ales capitolul poze reduse atat de mult.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: