Iarna in Fagaras

Daca Ioan a plecat in Iezer fara apa si fara primus, eu am plecat in Fagaras fara trepied, bidon de apa, bete de trecking si…( sunteti pregatiti ?)…geaca.

Sa va explic, repede, repede, pana nu ma acuzati de inconstienta si alte apucaturi, pe care le am, dar sunt cat de cat tinute sub control.

Miercuri dimineata am plecat catre Pitesti, in delegatie, cu doua spre trei randuri de bagaje. Una bucata bagaj pentru delegatia de 3 zile la Pitesti si traiul la hotel, doua nopti, si una bucata bagaj pentru o tura scurta, de weekend, in Fagaras.

In haosul pregatirilor si in incercarea de a lua tot ce imi trebuia + nimicurile obligatorii intr-o geanta de voiaj de marime medie, am uitat obiectele enumerate mai sus.

Cand spun ca am uitat geaca nu inseamna ca am urcat la cabana Negoiu fara geaca, ci ca am urcat cu cea “ de oras” putin mai fixa si mai groasa decat cele pe care le iau de obicei pe munte.

 Sa revenim la poveste.

Dupa aproape un an in care nu am mai colindat in echipa de 3, am plecat iar la drum cu Georgiana si Robert catre munti inalti si dragi si noi. Destinatie Fagaras, cabana Negoiu, intr-o tura scurta si lejera, de iarna.

Am plecat pe la ora 7:00 din Pitesti, pe valea Oltului, catre Porumbacu de Sus, de unde se urca la Cab. Negoiu.

Nu ne-am speriat de ceata care ne-a insotit pana in apropierea Sibiului ci mai degraba ne-a pus pe ganduri lipsa zapezii din judetul Sibiu. Vremea se anunta a fi superba, si ceata trebuia sa dispara pana ajungeam noi la inceputul traseului.

Iata-ne ajunsi in Porumbacu de Jos si oprind ca sa intrebam incotro spre Porumbacu de Sus. Primim informatia si ne continuam drumul la dreapta, pe un drum mai mult sau mai putin asfaltat, apoi pe drum forestier noroios.

Stiam ca drumul continua aproape 20 de kilometri pana la o cariera de piatra de dupa care incepea traseul prin padure spre cabana, pe triunghi albastru.

Dupa ce am parcurs cam 10 km si am lasat Porumbacu de Sus in urma, cu casele lui luxoase pierdute printre noroaie, am intrat in taramul iernii adevarate si am inaintat inca vreo 4 kilometri pana am intalnit mai multe indicatoare care anuntau ca accesul cu autovehicule era interzis, drumul fiind in lucru.

 

Conform programului, soarele aparuse si lumina vesel, totul in jur era alb si sclipitor, asa ca am abandonat masina cu drag, si cu o sticla de cola inauntru, stiind prea bine ca gandul la ea avea sa ne faca sa coboram muntele in pas vioi a doua zi.

Am mers pe drumul forestier vreo 6 kilometri in pas lejer, oprindu-ne sa fotografiem turturii uriasi de pe peretele de stanca din dreapta, sa mai rontaim una alta si tot asa, sa il imitam pe Bear Grylls( la sarituri, nu la orientari culinare, si doar Robert , eu fiind cameramanul din umbra)

Am ajuns dupa o ora si un pic la cariera de piatra si dupa inca o jumatate de ora la capatul drumului forestier si inceputul urcusului prin padure.

Pana aici, in mod normal as fi afirmat ca mie imi place sa merg la munte cu Robert si Georgi din mai multe motive, printre care  si acela ca doar cu ei nu am senzatia ca merg prea incet ci tocmai bine.

Am gandit asta si mi-am retras cuvintele cand a inceput urcusul lejer prin padure si Georgi a prins viteza considerabil in timp ce eu si Robert am ramas in urma bombanind-o dar si facand fotografii.

Urcusul a fost o placere, pe poteca lina, pe urme de skiuri care creasera o potecuta bine batatorita, printre copacii plini de zapada care mai hotarau din cand in cand sa ni se scuture in cap.

 

Era cald si soare si renuntasem, usor usor, la geaca, fular, caciula, manusi. Georgiana, supranumita dupa weekendul asta si “Duracel”, alerga inainte pe poteca vaitandu-se cand ca ii e cald cand ca ii e frig. Eu si Robert o bombaneam si inaintam incetisor, ba mai si scuturam cate un pomisor doi, din motive artistice.

La ora 15:00 ieseam deasupra padurii, in fata cabanei si priveam incantati in jur. In spate padurea de poveste, in fata creste zimtate, albe si incredibil de inalte sclipeau in lumina puternica.

Cabana parea crescuta acolo odata cu muntii si era atata liniste si atata frumusete ca am ramas muti de uimire si incantare.

 

Am dat ocol cabanei inainte sa intram si sa ne lasam rucsacii. M-am bucurat cand am primit camera de la etajul doi cu vedere inspre crestele muntilor si am iesit repede pe balcon sa fotografiez privelistea.

Cine nu ar vrea sa se trezeasca aici in fiecare zi?

 

Fiindca era inca devreme, am plecat prin padure, pe traseul catre vf Serbotii si Cab Barcaciu. Era deja amiaza si clar nu mai aveam timp sa ajungem pe un varf insa nici sa stam degeaba la cabana nu mai puteam. Daca pana aici inaintasem numai bine pe poteca bine batuta, de aici lucrurile s-au complicat.

Cam in timpul in care ajungeam noi la cabana, de jos, soseau de pe creste vreo 12 skiori de tura, nemti, singurii care pareau ca se aventurasera in parte aceea a muntelui. Dupa cabana, pe traseu, erau doar urmele skiurilor lor in care picioarele noastre se scufundau, facand fiecare pas dificil.

Am inaintat cu greu pe poteca, cu gandul sa ajungem intr-o zona despadurita, de unde sa vedem mai bine crestele dar nu stiu cum se face ca am urcat in afara trseului si am urmat o poteca mai veche, prin zapada, care ne-a dus inapoi in poteca principala. Ne-am resemnat fiindca deja soarele se pregatea sa dispara dupa creste, si am revenit la cabana.

 Acolo, am urcat in punctul de belvedere si ne-am prostit o vreme, facand poze cu Fagaras cel mare si urmarind soarele cum disparea dupa culmi.

Cand s-a facut frig, ne-am refugiat in cabana si am rugat cabanierul sa ne faca focul. Asa cum scria pe net, am primit sacul de rafie plin cu lemne de brad si un domn dragut ne-a facut focul si ne-a mai dat, pe furis, inca un sac cu lemne.

Am fost doar noi trei in camera de 6 persoane, cam mare si friguroasa. Lemnele de brad ardeau foarte repede si zgomotos si trebuia ca din ora in ora sa bagam lemne ca sa nu se stinga focul.

Am mai coborat pentru cate o cana de ceai si un sandvis, descoperind cu incantare ca o cana de ceai la Negoiu e de fapt un castron cu vreo jumatate de litru de ceai aromat.

 Am petrecut cateva ore vorbind ca intre fete in timp ce Robert ingheta pe balcon facand poze, si apoi amintindu-ne de cum i-am contaminat cu microbul muntelui acum cativa ani cand i-am dus in Piatra Craiului.

Robert a fost primul care a adormit, apoi si Georgi a pasit in taramul viselor in timp ce eu am ramas langa soba, sa bag lemne, incercand sa nu adorm inainte de ora zece. Stiam prea bine ca daca adormeam prea devreme urma sa ma trezesc pe la 3 dimineata si sa ma uit lung la peretii prea roz.

Stand singura, langa soba, in lumina chioara a unui bec si in sunetul lemnelor ce trosneau in foc mi-am amintit cu drag de Ciresari si aventurile lor din munti.

La zece seara am capitulat si m-am refugiat in patul rece, sub vreo 5 paturi, cu caciula bine trasa pe urechi, stiind ca focul urma sa se stinga in maxim o jumatate de ora.

Vremea buna de sambata parea un vis frumos, fiindca duminica am dat nas in nas cu ceata dupa care se ascundeau crestele inzapezite. Am baut un ceai fierbinte asezonat cu povesti despre lupi si ursi de acum 20 de ani si ne-am luat cu greu ramas bun de la munte, incepand sa coboram catre masina.

 

In drum am facut un scurt ocol pana la cascada Serbota, inghetata si albastra.

Am coborat usor prin padure, incantati de consistenta zapezii care era asemenea nisipului foarte fin. Am scurtat de cateva ori coborarea tocmai ca sa ne bucuram de zapada, si intr-o ora eram la capatul potecii prin padure, in drumul forestier.

Daca sambata fusesem plini de energie si mersesem in pas vioi, acum nu puteam sa intelegem cum de am reusit sa mergem atat de mult si inca bucurosi si entuziasmati.

Nu stiu daca era de vina schimbarea de vreme sau presiunea atmosferica scazuta, dar cei 6 km pe drum forestier pareau sa nu se mai sfarseasca. Eu si Georgiana marsaluiam in fata spre disperarea lui Robert caruia bocancii noi incepusera sa ii dea batai de picioare.

Ne-am regrupat si am continuat in ritm lejer impulsionati de gandul sticlei de cola strategic lasate la masina si planificand alte iesiri.

 Am ajuns la masina bucurosi, ne-am primit recompensa dulce si rece, am rontait ceva si am plecat spre Pitesti, unde am ajuns la ora 17:00.  Principalul subiect de discutie pe drum, pe langa soferii de pe valea Oltului care nu stiu sa semnalizeze cand depasesc, au fost cartofii prajiti, la care inca ma gandesc, fiindca de la Pitesti am plecat spre casa inainte sa apuc sa ma bucur de ei.

A fost un weekend grozav cu vreme buna si prieteni si mai buni, am descoperit o cabana frumoasa si un punct de plecare perfect pentru o tura pe varful Negoiu, la vara.

Fagaras drag, mi-a parut bine sa te cunosc si am impresia ca vom fi prieteni buni de acum inainte.

Gasiti aici albumul complet al turei.

Componenta echipei:

Georgi:

Robert:

Advertisements

4 Responses

  1. Cu putin noroc si ambitie ne vedem la vara pe Negoiu 🙂 sau ne vom impartasi impresii apoi, caci si noi vrem sa ajungem acolo…
    Nu stiu cum altii sunt, dar si mie mi-ar placea sa am dimineata o astfel de priveliste, fie ca e iarna ori vara. Odinioara ma vedeam la batranete ingrijind un catel frumos si latos undeva in varf de munte… cine stie pe unde ne va duce viata 🙂
    Intr-adevar, ai avut parte de un weekend minunat! La cat mai multe astfel! Ma duc sa vad si albumul acum 🙂

    Like

  2. Numa eu as fi fost in stare sa plec in adidasi. 😛

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: