Despre literatura si cum nu ar trebui sa fie

Am mai amintit, de cateva ori, de incapacitatea mea de a intelege literatura neconventionala, prin « neconventionala » intelegand literatura care tinde spre vulgaritate sau redefineste vulgaritatea, uneori.

V-am povestit acum ceva timp de “incidentul Brumaru”, caz in care am cumparat un volum pentru un titlu si un autor( unul invatat in facultate), si am gasit fanteziile oarecum senile si extrem de explicite ale faimosului scriitor.

Mi-a atras de curand atentia numele unui poet contemporan, roman, si tare curioasa am fost sa vad cum scrie. Mare greseala am facut.

Cand spun greseala ma refer strict la sistemul meu de valori si gusturi, sistem care este in totala si vizibila contradictie cu mesajul artistic al respectivului autor, si cu modul in care alege sa se exprime.

Sa il lasam la o parte pe autor, fiindca nu vreau sa declansez un razboi si nici macar o disputa cu el si sa ne limitam la generalitati.

Aici intervine lunga mea serie de intrebari, mai mult sau mai putin retorice, si posibile raspunsuri.

De ce ar fi cineva vulgar in literatura si mai ales in poezie? Vulgaritatea confera autenticitate? E din cauza ca limbajul ii este familiar sau natural autorului si acesta se exprima cum stie mai bine?

Ca castiga cititorul din experienta “traumatizanta” (cel putin eu asa o percep) a lecturii unui text plin de vulgaritate?

Autorul, cel putin cel “online”, castiga vizualizari din partea tuturor cautatorilor nocturni de materiale educative explicite dar si acelea sunt accidentale si lipsite de valoare.

In era internetului in care view-urile sunt o adevarata moneda si dovada a influentei poate ca un click ocazional al unui cautator de pornografie inseamna ceva. In sfara literaturii, cohortele de obsedati care in general cauta imagini si nu versuri, nu inseamna absolut nimic.

E poezia o haina care poate imbraca orice idee? Ar trebui, poate, sa existe o limita, un spatiu tabu, in care poezia sa nu calce?

Probabil ca nu, fiindca ideea de tabu ar atrage si mai multi ciudati dornici sa atraga atentia.

Presupun ca poezia poate vorbi despre sex fara sa atinga vulgarul, si fara sa cada in capcana dulcegariilor romantioase.

Trebuie sa existe o cale de mijloc, a exprimarii artistice, a decentei, a subtilitatii imaginii evocate si nu descrise grosolan.

 Ah, da, cele amintite de mine mai sus tin de sfera conventionalului iar noi ne dorim sa fim neconventionali, sa ne iubeasca la nebunie criticii si publicul, sa socam, iar socul sau greata create sa fie confundate de catre cititori cu fiorii simtiti la intalnirea geniului.

 Reteta pare sa fie alegerea unui limbaj vulgar si strident si aruncarea lui in text. Care text, ati putea intreba findca textul nu exista dincolo de vulgar, nu are o baza, o idee completata de o imagine, ci o imagine dura temperata doar de prezenta urmatoarei imagini, si mai dure, si mai vulgare.

 Pentru efect maxim se poate renunta la regulile limbii romane, fiindca ingradesc creativitatea si poate fiindca nu sunt cunoscute. Daca sistemul de invatamant romanesc e o mizerie si el  promoveaza limba romana adevarata, autorul se poate dezice de regulile limbii si poate inventa unele noi, pe care sa le foloseasca in vederea atingerii scopului artistic.

 Faptul ca respectivele imbunatatiri ale limbii romane seamana flagrant cu niste agramatisme, e pur intamplator si o dovada a unui talent demn de Nobel.

 Nu mai stiu ce e poezia, habar nu am ce e literatura intr-o lume in care exista oameni ca autorul descoperit ieri, oameni care scriu si vand mizerii, care se autodeclara castigatori de nobel (daca nu ar fi nascuti in romania) si se compara cu pictorii expresionisti, neintelesi in timpul vietii.

 Presupun ca orice artist ratat se compara cu geniile lumii care nu au avut parte de intelegere si faima in timpul vietii.

 Presupun si ca undeva, intr-un univers paralel, scenariul sus amintit ar fi posibil. Ca asta ar fi posibil doar intr-o lume mizerabila, dominata de brutalitate, vulgaritate si violenta sunt sigura. Inchid ochii si vad cu groaza un viitor post-apocaliptic in care injuriile tin loc de salutari si pumnii inlocuiesc imbratisarile, o lume a tarfelor si a batausilor, una in care doar mizeria e ridicata la rang de zeita.

 Doar intr-o astfel de lume cred ca ar putea fie respectivul autor o personalitate si literatura lui ar fi apreciata “la adevarata-i valoare”.

Ma sperie, totusi, faptul ca omul respectiv a publicat vreo 8 volume si vinde destul de bine, se pare. Pe blogul unde nu ezita sa isi arate adevarata personalitate si sa injure orice critic si comentator care nu il intelege si ii ofera o parere sincera, negativa, acesta da drept valoare a propriului talen, pe langa impresiile bazate pe autoevaluare si o magalomanie rar intalnita, si faptul ca volumele lui, care costa 25 de lei, se cumpara.

Ma inspaimanta faptul ca exista edituri dispuse sa publice asa ceva.

 Ma consolez gandind ca Romania, oricat de rau ii merge, nu se indreapta catre viitorul respectiv  si imi place sa cred ca omul care a generat textele sus amintite e doar e exceptie, o tumora benigna a unei societati construite pe teren instabil, un neg scarbos pe obrazul unei literaturi care nu s-a mai uitat in oglinda de cateva decenii.

Advertisements

5 Responses

  1. Brumaru e chiar fain, am citit şi eu o carte de poezii de-ale lui (Cântece de adolescent). Ce nu mi-a plăcut era că obişnuieşte să recicleze versuri. Sunt nişte teme recurente care tot apar şi reapar.

    Am citit recent Plimbarea lui Atilla Bartis. Deşi cam abundă în înjurături şi descrieri foarte explicite, cartea aia n-am putut s-o las jos din mână. M-a cam traumatizat. La scurt timp după ce am terminat-o, am luat o carte de-a lui Vonnegut, am citit exact o pagină şi am pus-o la loc în bibliotecă nesatisfăcut. Cartea lui Bartis e monstruasă, pe alocuri obscenă şi totuşi incredibil de bine scrisă. Prin contrast Thinks… a lui David Lodge m-a plcitisit. Scenele explicite m-au obosit, m-au făcut să casc şi să sar peste pagini, exact ca şi atunci când te uiţi la un film şi mergi la WC sau adormi în momentele când se sărută sau şi-o trag protagoniştii. Am citit jumătate din ea doar pentru că eram pe tren, nu aveam altceva la mine şi mi s-a părut cât de cât interesantă partea ştiinţifică (unul dintre personaje era cercetător în domeniul cogniţiei sau aşa). În artă şi literatură nu trebuie să existe limite.

    Like

    • Attila Bartis, scuze. Misspelled.

      Like

    • Despre Brumaru imi aminteam si eu ca ar fi fain, motiv pentru care am cumparat cartea din care nu am retinut decat partea cu chilotii slujnicei si fanteziile bolnave ale adolescentului- erou. Nu am reusit sa vad vreo parte faina sau interesanta in ceea ce citeam, asa ca am abandonat.

      Despre autorul care m-a facut sa scriu textul de mai sus nu stiam nimic, am aflat de el, am aflat si ca are blog si doar citind ce avea de spus acolo si cum o spunea mi-am facut o parere. Nu cred ca lectura unei carti de-a lui mi-ar putea furniza o revelatie. Cred ca atata timp cat autorul e un magaloman violent in limbaj si extrem de vulgar, incapabil sa accepte parerea cuiva si convins ca e un dumnezeu neinteles al literaurii, nu poate produce decat o opera pe masura, una fara de care pot trai cu usurinta.

      Like

      • Sunt cazuri şi cazuri. E foarte dificil de fapt să poţi scrie lucruri vulgare şi totuşi să-ţi captivezi în acelaşi timp cititorii. Dacă nu reuşeşti să găseşti un echilibru, rişti să produci o colecţie de obscenităţi în loc de literatură.

        Like

  2. Sunt constienta ca orice progres semnificativ are o etapa in care socheaza, dezveleste idei preconcepute si isi face simtita prezenta. Vulgaritatea in literatura nu e nimic nou, ar trebui sa fi aflat asta deja omuletul despre care vorbesti. Problema e ca unii simt nevoia sa darame ziduri in mod constant, avand – probabil – impresia ca asta ii face mai liberi, mai inteligenti, mai cu un pas inaintea tuturor. Ma scarbesc manifestarile de felul acesta, exhibitionism si teribilism care ma fac sa intorc capul dezgustata in loc sa ma aplec asupra ideii pe care respectivii vor sa o numeasca.

    Mi-e dor de vremurile in care Maitreyi a lui Eliade mi se parea un text indraznet.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: