Calatorie in infern

Am decis sa las sa treaca macar cateva zile pana sa va povestesc de o intamplare care m-a marcat mai mult decat as vrea sa recunosc. Aveam nevoie de ceva timp sa ma detasez cat de cat de subiect inainte sa incep sa scriu.

Miercuri seara, imediat dupa serviciu, am pornit intr-o calatorie pe care speram ca nu o voi face niciodata, am mers catre Institutul Oncologic Fundeni.

Dupa o calatorie de doua ore cu transportul in comun in Bucuresti am coborat din troleibuz in fata spitalului Fundeni si mi s-au taiat picioarele de cum am vazut cladirea.

Stiu ca mai toti oamenii se tem de spitale insa in cazul meu frica e ingrozitoare. De cum pasesc intr-un spital si simt mirosul ala specific de spital romanesc mi se inmoaie picioarele si nu mai pot sa respir.

Am fost destul de norocoasa pana acum sa ajung la spital doar in calitate de vizitator si tot sunt paralizata de frica, si nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi sa raman peste noapte in spital, in mirosul acela in care nici nu pot sa respir bine si in atmosfera in care nu pot rezista mai mult de jumatate de ora fara sa vreau sa fug la aer.

Miercuri am fost la spital pentru a vizita si ajuta in masura posibilitatilor un baietel de 13 ani care sufera de cancer. Destinul, cred, a facut ca mama Georgianei sa il cunoasca in avionul spre Italia une mergea pentru investigatii si sa ii fie alaturi in cea mai grea saptamana din viata lui, cea in care si-a pierdut bratul stang.

De la ea am aflat de existenta si suferinta lui si a mamei lui, trimisi de la spital din Bucuresti cu taxiul la aeroport fiindca spitalul nu le-a pus la dispozitie o ambulanta desi el era extrem de slabit si are nevoie de ingrijire permanenta.

La Bologna s-s decis in cateva zile ca singura sansa era aceea de a-i taia bratul stang din umar pentru a opri evolutia bolii. Operatia a fost suportata dintr-o asigurare medicala insa pentru spitalizare nu au mai fost bani, asa ca la nici o saptamana dupa operatie M a fost din nou urcat in avion si trimis in tara, la Institutul Fundeni, unde va continua chimioterapia si unde se confrunta zilnic cu dureri groaznice, fiindca nu exista medicamente potrivite…

Nu va puteti inchipui frica cu care am patruns in salonul in care ne astepta. Nu stiu cum sa ma port in preajma oamenilor bolnavi fiindca ma pun in pielea lor si simt ca orice mi-ar spune cineva mai rau m-ar supara.

Ce ii poti spune unui copil de 13 ani care si-a pierdut bratul stang si are dureri ingrozitoare ? Intrebat ce isi doreste, el a spus la doar cateva ore de operatie ca si vrea bratul inapoi, nimic altceva. Inainte de operatie isi intreba mama ce fata il va mai iubi cand va fi mare daca va avea o singura mana.

Ce ii spui unui astfel de copil ? Cum il incurajezi si cum ii promiti ca o sa se faca bine cand sansele lui sunt de doar 20%  si il asteapta alte interventii chirurgicale dureroase ?

Mi s-a rupt sufletul vazandu-l cum privea fascinat cartea cu vikingi de la Georgi si cum intorcea paginile cu un singur brat, ajutat din cand in cand de catre mama lui.

Ajutorul oferit de Georgi si mine e prea mic raportat la nevoile pe care la are M, de la banii pentru inca o operatie, la plamani, la medicamentele necesare, pana la suportul psihologic de care au nevoie atat el cat si mama lui si pentru care nu exista specialisti in spitalele din Romania, sau daca exista, ajutorul nu este disponibil pentru copiii abandonati de tati, cu mame fara surse de venit.

Am plecat de la spital cu lacrimi in ochi si foarte suparate. In cele doua ore pana acasa am tot discutat despre natura umana si cat ne-au dezamagit oamenii de la care asteptam mai mult.

Nu cred ca am povestit la mai mult de 5 persoane despre cazul lui M eu, si Georgi poate altor 5 persoane, dintre apropiati. Ni s-a intamplat ce i s-a intamplat si mamei Georgianei in Italia.

Toti cei care au auzit povestea eu ridicat din umeri si au zis saracul dupa care si-au vazut de drum. Nici macar unul din ei nu s-a oferit sa contribuie cu macar 10 lei o suma care nu ii poate readuce sanatatea lui M insa poate ca il poate face sa zambeasca, sa uite pentru cateva minute de durere, de raul produs de chimioterapie, de mana lipsa.

Nicio mama care a auzit povestea nu s-a gandit sa ii ofere lui M o jucarie din sutele de jucarii cu care copiii lor nu se mai joaca demult. Nimeni nu s-a gandit ca in locul parfumului de 100 de euro ar putea sa insenineze zilele si noptile unui copil nevinovat.

 Nu stiu daca am gresit noi spunand ca sansele lui de supravietuire sunt de doar 20% si nu stiu daca un astfel de detaliu ar trebui sa conteze, daca oamenii ar fi oameni si nu niste carcase superficiale si limitate la a-si iubi doar rudele de sange si nu strainii, oricat de mici si de incercati de soarta ar fi acestia.

M-au dezamagit o multime de oameni saptamana asta si nu cred ca orice ar face ar putea sa repare impresia pe care mi-au facut-o in clipa in care au ales ca sunt mai importante mofturile lor, hainele parfumurile, plozii lor rasfatati si terenurile la care viseaza decat durerea unui copil de 13 ani si a unei mame care le 6 luni indura un calvar alaturi de singurul ei copil.

 Nu stiu cum sa inchei textul asta, imi vine sa plang de ciuda si neputinta si nervi pentru oamenii din jurul meu fiindca sunt din cei de care v-am povestit si sunt doar cativa din milioanele care se cred deasupra bolii si suferintei si pentru care durerea e un lucru despre care refuza sa asculte relatari in timp de in spitalul ala ingrozitor atatea zeci de copii nu indraznesc sa spere ca vor ajunge oameni mari.

 

Advertisements

3 Responses

  1. si ca o ironie a sortii … aseara la TV era o emisiune exact pe tema cancerului la copii … si cineva din domeniu spunea ca in Romania sansele de supravietuire pentru copii sunt de 30% pe cand in strainatate sunt de 80% pentru aceleasi cazuri …. sa dam vina pe soarta? sa ajungem spunem “avem ghinionul ca ne-am nascut in Romania?”

    Like

    • Problema e ca pana si cand e vb de boli conteaza PR-ul. Cazurile mediatizate primesc banii care inseamna o sansa la viata, baieteii ca M raman in spital si se intreaba ei cu ce au gresit, pe ei de ce nu ii iubeste nimeni, etc.

      Like

  2. Vom gasi o solutie sa transformam, atat cat putem, viata acestui copil nevinovat.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: