• Best Of:

  • Advertisements

Si eu as putea sa scriu o carte proasta

Of, e jumatatea anului si eu am citit atat de putine carti ca mi-e si rusine cu rubrica “It’s all about books”. Damn that big diagonal tv!

Ieri mi-am facut curaj si m-am apucat sa citesc “Iepurii nu mor” o carte recomandata de un prieten care mi-a solicitat si impresii asa ca ma apuc iar de scris inainte sa termin cartea.

Aseara, pe la 23 dupa ce stinsesem lumina si incercam sa ignor comentatorii meciului pe care il ascultam fara sa vreau de la vecinul de deasupra ma gandeam ca mai nou, de cand cu Herta Muller, toti scriitorii care decid sa scrie despre comunism aleg titluri cu animale.

Bine, e o generalizare cam idioata avand in vedere ca singura alta carte cu un animal in titlu in afara de  ”Inca de pe atunci vulpea era vanatorul” este cea de fata, dar era aproape miezul noptii, mi-era somn si meciul se auzea atat de tare incat a trebuit sa merg dincolo sa verific daca nu cumva televizorul meu a pornit de unul singur, asa ca imi veti ierta, sper, scaparea.

 Totusi, ce e cu metaforele astea zoologice? Dupa vulpea care era vanatorul, iepurii de ce mor? Pai mor, spun si eu ca un personaj anonim de prin primele pagini ale cartii, mor ca i-am vazut eu si mancat in mancarica de iepure cu masline pe vremea cand bunicul era vanator ( nu, bunicul nu era vulpea).

 

Revenind, observ inca o tendinta a scriitorilor moderni, aceea de a amesteca in proza pe langa firul povestii chestii complet lipsite de sens, capitole cu dialoguri absurde, idei frante si amestecate aruncate  apoi in carte de dragul artei.

Nu imi place chestia asta fiindca nu vine natural din penelul scriitorului cuprins de o viziune artistica ci e un artificiu menit sa dea putina greutate unui text care altfel ar fi prea simplu.

Pentru cititor senzatia este asemanatoare cu cea pe care o am deseori in magazin cand vad pe umeras o rochie draguta si cand o iau dintre celelalte descopar ca e stricata de un detaliu gen swarowski sau spatele gol sau cine stie ce incercare disperata a designerului de a fi original.

 

Ca si in faimosul roman al Hertei Muller istoria comunismului e prezentata oarecum incetosata, din perspectiva lui Sasa, un pusti de la tara care isi petrece jumatate din zi la scoala terorizat de invatatoarea care nu ezita sa il bata si sa il faca bou cu fiecare ocazie, si restul timpului in padure, adunand brebenei pentru porc.

Pasajele despre viata sub comunism in viziunea lui Sasa, un copil care in ciuda indoctrinarii isi pune intrebari logice si candide in legatura cu ce este invatat la scoala, variaza cu mici episoade mai mult sau mai putin logice din vietile altor oameni din sat.

 

Cartea are cateva idei frumoase, cum ar fi ideea scarii pe care Dumnezeu o construieste pentru a urca in cer, sau cel putin asa si imagineaza Sasa, precum si faptul ca un consatean de-al lui isi petrece intr-adevar vara construind pe ascuns, in padure, o scara prea inalta pentru a putea fi folosita vreodata. Evident, Sasa gaseste scara si sta la panda pentru a-l surprinde pe Dumnezeu in timpul constructiei, dar Dumnezeu nu apare, anotimpurile trec si scara abandonata putrezeste in padure in timp ce Sasa creste si devine pionier.

 

Nu cred ca o idee frumoasa poate salva o carte de la anonimat. Din pacate, dincolo de imaginea asta, care imi va ramane in minte, toate celelalte idei, acum proaspete fiindca abia ieri le-am citit, se vor risipi si nu cred ca voi aminti vreodata de carte ca fiind una memorabila.

Stiu, sunt carti care ofera si mai putin de atat, a caror amintire dispare in chiar secunda in care le pui la loc pe raft, insa imi doresc sa citesc si sa descopar mai mult decat se pare ca pot oferi mai nou, scriitorii nostri.

 

Concluzia mea este aceea ca este foarte greu sa scrii un roman bun, greu spre imposibil fiindca e nevoie de inspiratie, daruire, talent si mai ales timp, pentru a slefui o istorie pana la perfectiune.

Majoritatea autorilor de romane ar fi excelenti scriitori de proza scurta insa isi concentreaza energia incercand sa scrie mai mult si apeleaza la tot felul de artificii care sa fim sinceri, au prins bine doar la Joyce si Becket si la restul autorilor de aceeasi talie.

 

Poti sa vinzi un litru de lapte de vaca sau il poti inmulti cu apa si vinde trei litri de lichid straveziu cu vag gust de lapte. Traind intr-o societate materialista mai toti negustorii de idei sau lapte aleg a doua varianta, cea banoasa si asa se mai infinge un cui in sicriul literaturii.

 

De asta spuneam ca si eu si tu, si oricine altcineva ar putea sa scrie o carte proasta. Daca am fi mai putin lenesi si ne-am concentra toata energia risipita acum in actiuni stupide am putea sa legam in scris o istorie mediocra, insa pentru o carte buna e nevoie de geniu si asta din pacate, cel putin mie imi lipseste cu desavarsire.

 

Pe langa constientizarea faptului de mai sus ma mai opreste un lucru sa scriu o carte. Stiu ca as fi destul de curioasa incat sa caut recenzii pe google si as da peste un blog ca al meu care mi-ar demonta proza, dovedind cat este de mediocra si nu cred ca as face fata prea bine sentimentului ridicolului, oricat de subiectiva si rautacioasa ar fi parerea respectiva.

 

In concluzie, cartea “Iepurii nu mor” a lui Stefan Bastovoi nu este nici buna nici rea. Din punctul meu de vedere se situeaza intr-un fel de purgatoriu destinat cartilor care nu sunt suficient de bune incat sa le iubesc nici suficient de rele incat sa le detest.

Advertisements

5 Responses

  1. Ce sens ar avea? A waste of paper. Or letters.

    Herta Muller rules. Poeziile din “În coc locuieste o damă” sunt absolut geniale, mai ales în original, în germană. Romane de ea n-am citit, nu cred că mi-ar plăcea, dar asta nu înseamnă că scrie rău, ci doar că n-am eu răbdare de cărţile ei.

    Dacă vrei carte faină din comunism, citeşte Cometa Hale-Bopp a lui Daniel Vighi. Lectură uşoară cu capitole în +/- 1300 semne.

    Eu citesc acum Good Omens de Neil Gaiman & Terry Pratchett. E faină, plină de umor. Parcă împreună scriu la fel de fain ca şi Douglas Adams. Might be Gaiman că e prima carte scrisă de el ce-o citesc. Am terminat de citit Extremely Loud / Incredibly Close which was nice.

    Proză scurtă, hmm, nu-i uşor deloc să scrii. Citeşte asta:
    http://revistaechinox.ro/2012/03/1980-alexandru-vlad-discurs-inocent-asupra-prozei-scurte-goldmine/

    La mine făceau chef nişte vecini şi am mers tiptil cu lanterna de le-am dat jos siguranţele 🙂 Au dat ceva mai încet, deşi idioţii nu se prind că başii se aud oricum cel mai tare şi am reuşit să adorm înainte să sun la poliţie, pentru că ăla era următorul pas.

    PS: Vlad scrie proză scurtă de calitate.

    Like

    • Good Omens e buna datorita lui Pratchett nu datorita lui Gaiman. Spun asta fiindca imi place mai mult proza lui Pratchett decat cea a lui Gaiman iar fazele super distractive din carte sunt in stilul caracteristic lui Pratchett.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: