Opreste clipa!

Din cuștile noastre de sticlă albastră privim pe geam spre un gazon perfect și o pădurice de mesteceni care mie îmi fură ochii și gândurile de sute de ori pe zi.

barefoot

Dincolo de ea, gri și haos, claxoane, blocuri urâte, forfota orașului. Înăuntru oameni ocupați, străini, prea ocupați să te salute, prea ocupați să îți zâmbească, mereu prea ocupați și prea stresați, poate fiindcă ochii lor nu au deprins obiceiul de a se agăța de ramurile fragile ale mestecenilor pentru odihna, pentru gânduri proprii și sentimente calde, vii, nelegate de targeturi, obiective, deadline-uri și atâtea alte lucruri (idei?!?) care ne transformă în oameni mici, egoiști și urâți.

Am o relație cu totul specială cu păduricea mea de mesteceni din curte fiindcă de câte ori obosesc sau mă supăr prea tare visez că pășesc prin ea cu tălpile goale și cu o carte în mână. Probabil că nimeni din clădirile din jur nu știe la fel de bine ca mine cum cade lumina pe trunchiuri la apus, și cum colțuri de pădurice sunt luminate și altele umbrite când soarele se joacă printre clădiri, la ora apusului, ca orice copil înainte de culcare.

Nici nu știu vreme de cate luni i-am admirat silueta în haine de toamnă, apoi de iarnă propunându-mi să o fotografiez așa, golașă, până va veni primăvara cu rochii verzi, dar nu mi-am făcut niciodată timp pentru ea.

Săptămâna trecuta îmi făceau cu mâna ramuri pline de muguri verzi, săptămâna asta e o nebunie de frunze prin care cu greu se mai disting trunchiurile albe și nu pot să nu simt că iar mi-a fugit timpul printre degete. Că am irosit șansa unui cadru perfect, cum am irosit mii de alte șanse, mai mari sau mai mici, din comoditate, de oboseală, fiindcă mereu credem ca avem mai mult timp decât avem de fapt și ne concentrăm pe termene limita intermediare când tot ce contează e cel final, și acela doar ca piatra de hotar fiindcă ce e cu adevărat important este ce facem în puținul timp pe care îl avem.

Surprindem clipa perfectă sau o ratăm, cufundați în banalul cotidian ? Plângem o vreme după ea sau nici măcar ? Gândim ca vom avea alte șanse, care pot sau nu să vina, ca să le risipim cu aceeași lejeritate cum am risipit deja anii care nu se mai întorc?

Timpul nu are răbdare cu noi, pădurile nu ne așteaptă ca să înverzească, iar clipele risipite nu pot fi recuperate nicicum, nicicând.

office hours

Advertisements

One Response

  1. In spatele cladirii, la birou, e un parc plin de conifere. Miroase a munte si vacanta. La sfarsitul zilei, imi iau bicicleta si pedalez lenes visand.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: