Nu mai bine vorbim noi despre vreme?

Dacă la britanici discuțiile despre vreme țin locul conversației adevărate și sunt incluse cu naturalețe între un salut și un goodbye, la români lucrurile sunt mult mai grave.

După ce faci maxim 20 de ani, orice discuție începe cu un salut formal și continuă, subit, cu întrebările grele: când te măriți și când faci și tu un copil.

Brusc, fără menajamente, fără prea multe gânduri, o mătușă pe care nu ai mai văzut-o de 15 ani, un coleg de serviciu sau o prietenă veche riscă să te întrebe aceleași lucruri pe nepregătite și pe stomacul gol, ca din oală.

Undeva, în ADN-ul românilor, adânc scrijelită, e noțiunea că este perfect acceptabil să întrebi așa ceva un om pe care îl cunoști prea puțin, uneori strict profesional. Cel mai tare este că te întreabă același lucru oameni care sunt în aceeași oală cu tine, nemăritați, neprocreați, care probabil, la nivel subconștient, țin să își transmită frustrarea către noi valuri de victime ale normelor aiurite ale unei societăți care nu a auzit de discreție și care crede că este normal să își bage nasul în patul și viața intimă a oricui.

Să începem cu căsătoria, acest flagel al femeilor și bărbaților de peste 25 de ani care încă nu au facut pasul, de parcă ar fi imoral sau ilegal să nu faci apendicită dacă cel care te întreabă făcut-o deja.

Este imposibil ca din trei discuții banale să nu ajungi ca în două dintre ele să fii întrebat(ă) : « Dar tu de ce nu te măriți? »,  « Când te măriți? » sau variații pe aceeași temă.

Credeți-mă pe cuvânt, răspunsul « nu mă ia nimeni » nu intră în categoria răspunsurilor acceptate, iar încercările discrete (sau nesimțite, recunosc) de a deturna discuția sau de a nega un răspuns, nu sunt deloc bine primite.

E ca și cum ai fi la doctor și el ți-ar cere să îți scoti bluza ca să te cosulte la genunchi și tu ai nega. Câtă nesimțire din partea ta… 😐

Serios acum, presiunea absurdă de a « intra în rândul lumii » prin căsătorie este un monstru care deformează grav destine sau creează frustrări cu efecte pe termen lung. Privesc în jur și văd oameni disperați să scape din lanțurile celibatului pentru confortul de a nu mai trebui să facă față avalanșei de întrebări deranjante sau de-a dreptul dureroase cu care se confruntă zilnic. Văd femei care își distrug viața, feminitatea și pierd din bucuriile vieții în încercări, care ajung să fie disperate, de a se conforma normelor unei societăți care este capabilă să îți nege toate calitățile și realizările fiindcă încă nu te-ai măritat și n-ai făcut copiii.

Căsătoria a devenit un țel, este un monstru, la fel și divorțul care îi urmează în mai toate cazurile forțate, de familie, cunoscuți, de societatea binevoitoare și majoritatea covârșitoare a taberei adverse.

Cu toate astea, orice trecut în baricada oamenilor căsătoriți se va grăbi să te aducă de partea lui stresându-te, ba chiar agresându-te cu întrebări și urări de care nu ai nevoie. Uneori, intențiile sunt cele mai bune, știu, alteori întrebările sunt mânuite de oameni care știu că nu fac nimic altceva decât să probeze cu degetul marginile unei răni proaspete.

Indiferent de intenții, întrebările și sfaturile necerute rămân la fel de deranjante și, în timp, presiunea asta absurdă determină un comportament aberant: fie îți faci un scop din a te căsători și ajungi un disperat penibil, fie ajungi să asociezi ideea cu senzația de repulsie și îți condamni orice relație la moarte subită dacă nu se întâmplă să cunoști pe cineva care, traumatizat în același mod, care să îți împărtasească în aceeași măsură ura pentru instutuția mareață a căsătoriei.

Dacă despre căsătorie mai poți întreba, totuși, măcar cupluri care par să se îndrepte în acea direcție, despre făcutul de copii nu ar trebui să se discute/întrebe niciodată.

De ce? Păi să vă explic.

Dacă actul căsătoriei este unul realizat cu tam-tam și lăutari, actul procreării este unul pur intim și ar trebui să rămână așa. Nu mă refer aici la act în sine, ci la tot ce însoțește maternitatea, paternitatea, nașterea și creșterea copiilor.

Așa cum nu este niciodată permis să întrebi o femeie dacă este însarcinată, chiar dacă burta ei este vizibilă de pe lună (fiindcă ar putea fi doar grasă), nu este permis nici să întrebi un cuplu sau o femeie de ce nu face copiii.

Să pui întrebarea asta băgăcioasă și absurdă,  pe care ai fost programat să crezi că este ok să o pui fără măsură e un fel de atac la persoană, și, nici măcar nu este unul discret, ci unul grosolan.

Într-un secol în care 20% dintre cupluri au probleme de fertilitate să te lauzi că tu ai trei copiii și să întrebi, superior, în gura mare, în public( uneori fără intenție, admit) când fac și prietenii tăi unul, este echivalent cu a-ți lega ciocane de brațe și a merge la un ceai servit de gazdele tale în ceșcuțe delicate de cristal.

Când buldozerul curiozității tale prost plasate întreabă  « și tu când faci unul » sau exclamă extatic « vai, ce bine îți stă, trebuie să faci și tu, neaparat », poate că distruge fragilul echilibru emoțional al unui om pentru care făcutul unui copil este o luptă cruntă, sau poate pe cel al cuiva pentru care acea bătălie este demult pierdută.

Poate X a pierdut o sarcină sau Y se chinuie de ani buni să facă un copil. Poate Z e în curs de adopție, poate A nu vrea acum copii, poate B nu are cu cine să îi facă.

Toate acele persoane duc lupte îngrozitoare cu sinele, cu propriile corpuri, cu dorințe neîmplinite, temeri, ca să nu mai amintesc de probleme de sănătate. Fiindcă ai copilărit cu una din ele, îi ești rudă, colegă sau beți o cafea împreună zilnic nu îți dă dreptul să îi dai lumea peste cap chiar dacă o faci cu cele mai bune intenții sau doar dintr-o politețe prost înțeleasă care îți cere să faci conversație.

Fertilitatea nu este o calitate, nici un merit, este un noroc genetic pe care nu toți îl au, așa că data viitoare când îți stă pe limbă să întrebi pe cineva când face copiii sau de ce nu face copiii când vrei tu și te gândești că ar trebui să facă, ia-ți câteva secunde și gândește-te că oamenii înalți nu îi întreabă pe cei scunzi de ce sunt scunzi, nici cei frumoși pe cei urâți, iar cei care o fac sunt… știi tu cum.

Știu că e greu, știu că am crescut crezând că e normal să năpustim în viața oamenilor pe motiv că facem conversație și știu că o să îți muști limba de multe ori înainte să înveți să nu mai întrebi oamenii lucuri care nu te privesc, dar crede-mă, vei fi un om mai bun dacă măcar vei încerca să faci asta.

Iar dacă nu vrei, încearcă să te gândeşti că într-o zi curiozitatea ta poate avea o întâlnire directă cu răspunsurile mele lipsite de menajamente și va urma, în cel mai bun caz, o tăcere penibila și în cel mai rău caz, multe resentimente.

Hai să fim prieteni din aceia care discută subiecte intime, dar doar dacă inițiatorul vorbește despre el însuși, și chiar și atunci cu moderatie.

Ah, și cel mai important lucru, nu uitați: doar fiindcă mie îmi plac bărbații tunși zero sau cu chelie, nu înseamnă că este normal să le doresc tuturor oamenilor întâlniți să sufere de calviție.

10455050_978334258915_8995169668040654368_n

……. and there’s nothing wrong about either way.

Advertisements

One Response

  1. Pai raspunde-le si tu: “de ce nu ma intrebi mai bine despre vreme?”

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: