Dezgropand potcoave – X

13 clipe bune

Te iubesc din greşeală şi pe bucăţi.

Şi marţea nu.

În post cu moderaţie.

Te iubesc aşa.

Aşa cum sunt şi cum mă laşi să fiu.

Iubirea mea nu-ţi îngrădeşte fiinţa.

E ca un alint ocazional,

nu ai nevoie de ea regulat.

Acesta este un supliment afectiv,

şi nu un medicament.

În caz de supradoză,

Închide ochii,

Şi nu mai sunt eu.

Dezgropand potcoave – IX

Ultimului cititor

crezi în destin?

atunci ce căutam azi, aici?

nici în răspunsuri nu crezi

cineva te-a minţit prea mult.

Daca ar fi să te descriu concis

pe o piatră, ceva

aş scrie:

Muză, prea mult.

prea nu ştii să taci.

nici să îmbrăţişezi

fără a instiga la sărutări;

somnul tău seamănă

prea mult cu…

un fel de moarte.

 Piei, muză rea

a dimineţilor mele

înnorate.

Azi nu mă simt în stare,

să te alint.

Dezgropand potcoave – VIII

 Scrisoare de dincolo de noi

Dragul meu, iti scriu abia acum

Doi ani prea tarziu

si parca

O viata prea devreme

Iti scriu fiindca mi-au dat de inteles

Ca poate nu te-am iubit destul

Fiindca nu am pus in prea multe versuri

Povestea ta, prin care, am ratacit un timp.

Poate o să crezi la fel auzind de cărţi

povestind de o altă iubire

decat cea pe care ţi-o promisesem cu garanţie,

de cel puţin o viaţă şi un pic

Adevărul este că de aici, de după moarte

Sa scriu despre ce am avut îmi pare crud

Adevarul meu este că unele dureri

Sunt prea vii ca să poată deveni vreodată, poeme

Iar faptul că noi încă ne purtăm trupurile

De parcă ar fi vii

Că sărutăm şi iubim trupuri straine

Ne arată că trebuie să ne ascundem moartea

Cum ştim mai bine,

să nu speriem bunicii

Şi parintii,

şi prietenii

rătăciti, între zambetele noastre false

Şi iluzia

că ar exista viaţa, şi după crimă

Dezgropand potcoave -VII

Pereche

Te vezi strâmb în oglinda mea

şi nefirescul tău ne doare în dublu sens.

Ceea ce tu nu ştii

e faptul, că doar după aripi

te recunosc

în mulţimea de umbre

ale străinilor

pe care i-am avut

Fă-ţi aripile ghem şi aruncă-mi-le mie

Vreau să le cos pe umerii unei paiaţe

cu râsul tău.

Dezgropand potcoave – VI

Efemeridă         

 

Mă prinzi în bolduri

şi-mi smulgi aripile

ca să mă inţelegi

şi apoi te intrebi

de unde aripa în plus

de unde gustul amar

al înţelegerii

cand nimeni nu te-ascultă

şi nu te vrea

aşa cum eşti.

Din boldurile mele te privesc

şi mă doare, nu vîrful ascuţit

sfâşiind materia

ci gândul că dincolo de fruntea asta încruntată

ai ascuns în nori de cloroform

orice urmă

din tine.

Dezgropand potcoave – V

               Postum

La nunta ta am venit neinvitată

La înmormântarea ta am venit,

cu un an mai devreme.

Te-am privit mirată

Pe tine şi zâmbetul tău strâmb.

M-am întrebat ce am iubit odată în el,

în afară de amărăciune.

Te-am întrebat cum îţi pare viaţa

aproape de sfârşit.

Mi-ai spus ca m-ai ucis de ceva vreme şi

Ar fi cazul să merg la cimitir.

Am mers peste un an

Când ai hotărât ad-hoc,

să mori de plictiseală.

Am fost doar noi doi

(soţia ta nu îţi sesizase încă lipsa)

 În cimitir ai devenit neîndemânatic

când te-ai întins pe spate

şi ai deschis braţele larg.

Am încercat să iţi arăt poziţia corectă de mort.

Nu ai vrut cu nici un chip să faci ca mine

Nici chiar în moarte..

La nunta mea, am întârziat

Vreo 10 ani şi un pic.

Şi alţii 5 pierduţi în aburul unei poveşti de scris

….altădată

Dezgropand potcoave – IV

Autobiografic

 

Împart spaţiul locativ cu două baloane

Unul mov şi unul albastru

(cel mov moare puţin pe zi ce trece)

între toţi prietenii mei,

cel mai mult ţin la mine.

Ne vedem rar din păcate…

Dimineaţa pe fugă

când eu sunt morocănoasă

şi visez la cafele

servite intravenos.

Când obosesc sau îmi este foarte dor,

iau un creion şi îmi scriu scrisori:

Dragă Claudia,

Iartă-mă că mă gândesc la tine atât de rar.

Mi-e dor de tine uneori.

Am obosit şi aş vrea să ieşim la plimbare,

doar noi. Dar tu nu eşti singură mai niciodată

şi mă simt…în plus.

Mi-am cumpărat o colivie, ţi-am spus?

Am pus-o pe balcon şi i-am lăsat uşa deschisă

Ştiu că voi veni într-o zi acasă

Şi o voi găsi locuită

(prea mulţi găsesc libertatea o povară, prea grea)

Tu ce mai faci?

Când ai timp poate te-ntorci acasă

Mereu se uită ciudat vecinii când văd

Că la întreţinere am declarat,

o jumătate de persoană.

Nici eu nu înţeleg câteodată

Cum de nu mai eşti

Şi de unde mai sunt

Şi ce ar urma mai departe…

%d bloggers like this: