Din secretele Cretei: cheile Samaria

Câţi dintre voi, auzind numele Creta se gândesc la apă turcoaz şi plaje de vis ? Hai, fiţi sinceri, aproape toţi dacă vă imaginaţi în Creta sunteţi mai mult ca sigur pe plajă cu o băutură rece în mână, poate ceva cu umbreluţă, chiar.

Ei bine noi, trupa veselă, avem o mică obsesie cu munții şi nu concepem să mergem în vacanţă într-un loc fără să încercăm să ajungem în cel mai înalt punct accesibil oamenilor normali (asta ca să nu credeți că odată ce vom merge în Nepal vom vrea musai să urcăm pe Everest, dar un base camp nu se exclude).

Planificând turul de forţă din Creta am stabilit două obiective simple, dar esenţiale pentru echilibrul mare-munte: trebuia să parcurgem cheile Samaria şi să urcăm pe cel mai înalt vârf, Psiloritis. Ca de obicei, am atins doar unul din obiective, motiv temeinic pentru inevitabila dată viitoare.

CSI_5225

Dimineţi la Omalos

Cheile Samaria sunt cele mai lungi din Europa şi de departe cele mai spectaculoase chei pe care le-am parcurs vreodată, cu un relief atât de spectaculos că nu ştiam ce să fotografiez mai repede în cursa contra cronometru cu ploaia care ameninţa să ne strice ziua. Traseul are 16 kilometri de peisaje absolut spectaculoase şi formaţiuni de stânci care ar face, probabil, un geolog să plângă de fericire.

CSI_5509

Am ales să mergem în chei cu ajutorul unei agenţii de turism deşi aveam maşină închiriată pe durata sejurului, fiindcă circuitul complet al cheilor implică plecarea din munte, de la Omalos, parcurgerea cheilor la vale până la malul mării (Agia Roumeli) şi o cursă cu vaporul până la primul oraş cu cale de acces rutieră: Sougia.

Excursia a costat 20 de euro de persoană, incluzând transportul de la hotel şi înapoi, dar excluzând biletul de acces în chei: 5 euro şi biletul de vapor de la Agia Roumeli la Sougia de 10 euro. În total, cei mai bine cheltuiţi 35 de euro din vacanţa în Creta  pentru cea mai frumoasă, dar şi cea mai dureroasă zi, la propriu.

Samaria map

Am plecat din Chania pe 28 mai la ora 05:50 şi până în ora 09:00 ajungeam la Omalos, după un traseu spectaculos cu autocarul prin peisaje care ilustrau perfect  combinaţia mea preferată de cer albastru amestecat cu albastrul marii, munți, văi şi plantații nesfârșite de portocali, măslini şi lămâi.

După un scurt instructaj din partea ghidului privind traseul, punctele intermediare şi regulile foarte stricte ale parcului national ni s-au înmânat biletele de intrare în parc şi am început coborârea.

CSI_5251

La scurt timp după ce am plecat pe traseu avertizarea de ploaie i-a făcut pe reprezentanții parcului să decidă închiderea acestuia aşa că nu am fost asaltaţi de mia de vizitatori care parcurg zilnic cheile în sezon, dar am fost presaţi de ameninţarea ploii care nu este o treabă deloc plăcută într-un astfel de relief cu numeroase zone periculoase.

Traseul este foarte bine organizat, cu puncte de popas bine amenajate şi cu rangeri pe traseu care se asigură că totul este ok şi că turiştii mai mult sau mai puţin echipaţi fac faţă coborârii. Un singur detaliu m-a deranjat foarte tare, faptul că întregul traseu este parcurs de un hidos furtun negru care aproape a reuşit să îmi strice fotografiile, mai ales cele cu râul.

CSI_5559

În ciuda furtunului care arăta ca o rană hidoasă pe obrazul unei fete frumoase, traseul este extra mega spectaculos şi foarte ofertant din punct de vedere fotografic.

Eu nu am făcut decât să îi documentez sumar frumuseţea cât ne grăbeam să ajungem la mare înaintea ploii care ne tot ameninţa şi care transformase cerul într-o pâclă gri, deloc fotogenică.

Cam aşa arată traseul :

Am ajuns în Agia Roumeli cu 15 minute înaintea ploii, pe la ora prânzului, şi am petrecut câteva ore de leneveală plăcută lângă mare compătimindu-i pe săracii întârziaţi care veneau de pe traseu care mai de care mai plini de dureri şi muraţi temeinic de ploaia torenţială de care am scăpat ca prin urechile acului, nu fără repercusiuni.

IMG-20170605-WA0004

Repercusiunile parcurgerii traseului de 8 ore (lejer) în 4 şi jumătate au constat in febra musculară care ne-a bântuit vreo patru zile după traseul prin chei şi care ne-a transformat în roboţi dezarticulaţi pentru care coborârea din pat sau de pe trotuar era o aventură dureroasă.

Ca idee, dacă vedeţi prin Chania sau Iraklion turişti care se mişcă sacadat şi pentru care orice pas pare un chin puteţi să îi priviţi superior şi să le spuneţi cum ne-au spus nouă mai toţi vânzătorii de suveniruri: Oh, so you went to Samaria Gorge.

Fiindcă toate lucrurile se întâmplă cu un motiv, febra musculară atroce ne-a împiedicat să urcăm pe Psiloritis aşa că am decis să mergem în schimb într-o excursie de două zile în Santorini, o insulă care nu poate fi descrisă altfel decât ca “picture perfect”.

În concluzie, iubitori de natură, dacă ajungeţi în Creta nu neglijaţi să priviţi si către munte, fie el Psiloritis fie ele dureroasele. dar spectaculoasele, chei Samaria. S-ar putea să regretaţi puţin alegerea pe durata traseului care nu este deloc blând cu genunchii şi mai mult ca sigur mă veţi înjura groaznic în zilele de după, din chinurile durerilor de muşchi a căror existenţă era secretă, dar nu uitaţi că durerea trece, iar amintirile rămân.

Advertisements

Childhood

I could probably search my whole life and never find the right words for describing childhood better than this photo I took in the old Jewish quarter in Fes, Morocco.

We were visiting the old synagogue but along with it we also had the chance to glimpse into the lives of some of the poorest people of Fes, those living in the old synagogue, whose children blissfully played on the sunny roof of the synagogue.

Their games were simple, as they must have been centuries ago, and their innocence was so visible through their shy smiles and awkward gestures as we’ve invaded their playground.

I stole this just while we left them to their games, far away from the worries of the world, from thoughts of poverty and expensive gadgets easily obtained and just as easily forgotten.

Blissful childhood might just be the childhood when all you have is a sunny rooftop, two friends, shoes that are too big and just your imagination capable of painting anything on the blue canvas of your city’s sky.

mellah-childhood

Retrospectiva 2016 si planuri 2017

Daca ar trebui sa descriu 2016 in doua cuvinte nu mi-ar ajunge cuvintele, ar trebui sa imprumut un cuvant de la un vecin ca sa il definesc pe scurt ca fiind asa si asa.

Mi-am propus multe lucruri importante si, ca de obicei, am realizat cu totul altele, mai importante sau poate nu…cine stie.

Pe categorii, anul meu ar arata cam asa:

Carti

In materie de carti am pornit la drum cu o provocare grozava, aceea de a citi peste 50 de carti, rupand in final sirul parca nesfasit de lecturi Sci Fi si Fantasy.

La final de an numar doar 31 de carti citite, si desi am rupt pe alocuri tiparul am facut ce am facut si tot in zona fantasy-ului am aterizat.

M-am impresionat anul asta cateva carti: The Book Thief, Fahrenheit 451, The Road, We, Miss Peregrine’s Home.. si m-am indragostit iremediabil de Ray Bradbury. ( si nu doar de el, dar despre asta la alta categorie)

De citit am citit, cu cateva mici exceptii in engleza, pe ereader, intai un Nook Simple Touch si apoi un Kindle Paperwhite pe care il ador.

cla-cover

La anul  voi continua challenge-ul si bonus o sa incerc sa citesc o carte in franceza (posibil sa fi spus asta si la sfarsitul lui 2015).

Lista completa a cartilor citite in ultimii ani este aici

Calatorii

In materie de calatorii 2016 a fost anul insulelor. Am inceput in februarie cu Guadelupa, am continuat in august cu Sicilia si am incheiat in octombrie cu Madeira. Nu va mai spun care mi-a placut cel mai tare, stiti deja ca este Guadelupa, care ma tem ca mi-a afectat pe veci notiunea de vacanta perfecta, transformand orice alte vacante in destinatii mai normale in mici dezamagiri.

Pe langa vacante au fost cateva calatorii profesionale in Franta si Slovenia. Am vizitat in timpul lor aeroporturi, taxiuri si sali intunecate de sedinte, dar am cunoscut oameni minunati.

2017 o sa il incep pe continentul african, si sper sa il continuu intr-un trend ascendent cu apogeu in vara cand, cu putin noroc, o sa urc intr-o masina cu 4 oameni nebuni si o sa mergem pana la Nordkap si inapoi, vreo 11.000 de km si niscaiva maruntis.

In materie de munti, turele au fost putine, dar pe munti de poveste, de la La Grande Soufriere (1467m), cel mai inalt varf din Antilele Inferioare, la Mytikas(2918m), cel mai inalt varf din Olimp, Pico de Arieiro(1818m) in Madeira  si Etna, cu a lui frumusete parca extraterestra.

La anul visez doar la Retezat reloaded, dar cine stie ce alte idei si culmi “apetisante” vor mai aparea in drumul spre Nordkap.

nordkap

Google recomanda un avion, dar eu cred cu tarie ca o masina plina cu prieteni e cel mai bun mijloc de transport pentru aventura lui 2017.

Muzica, sport, spectacole

 La capitolul muzica am ramas cu pasiunea pentru Rammstein si dorinta obsesiva de a-i vedea in concert, asa ca un bilet la Hellfest ar fi una din marile dorinte ale lui 2017 fiindca anul asta nu am convins pe nimeni sa mearga cu mine prin Europa dupa ei.

Am mers, in schimb, foarte des la meciuri de handbal ale nationalei de fete si ale CSM Bucuresti. La anul merg cu trupa de nebuni la meciurile CSM-ului ( bilete aici  ) si in mai la « FainălFor » la Budapesta. Yeey, pe barosaneala, prietenii stiu de ce.

Tot in mai 2017 vine si Cirque du Soleil la Bucuresti cu Varekai, Tales of the Forest. Biletele se gasesc aici. 

Eu si fotografia

In materie de fotografii 2016 a fost un an cu multe lectii. Am invatat destul de multe lucruri despre mine si mine in relatia cu fotografia, ocazie cu care am renuntat la ambitii fotografice si am inceput sa ma concentrez pe povestile mele, bune sau rele.

In tot acest timp am tras cu ochiul la mari fotografi romani (care, de altfel, detesta sa fie numiti asa) si am ramas profund impresionata de dedicarea, talentul si realizarile lor in 2016.

Ii urmaresc cu sufletul la gura si maxima fascinatie pe Dorin Bofan si Cosmin Ionescu, fotografi si oameni extraordinari si de cand i-am descoperit imi tot doresc sa fiu ca ei cand o sa fiu mare.

Unul din ei mi-a dat like la una din fotografii prin vara si credeti-ma, probabil ca au fost oameni care au castigat milioane de euro si s-au bucurat mai putin decat m-am bucurat si inca ma bucur eu pentru acel like. Asta, evident, atunci cand nu ma intreb daca l-a dat din greseala.

Nikon-ul meu D7100 m-a suparat rau anul asta cu petele pe senzor, revenite in forta dupa curatarea din vara asa ca am luat masuri drastice cu el, retrograndand-ul la stadiul de varf de brad de craciun neconventional pana in ianuarie cand va fi curatat si vandut.

15622687_10154592777180041_5237054477476614650_n

Trepied de Crăciun, vârful se vinde

Fotografiile mele preferate din 2016 sunt multe, poate chiar toate cele care au vazut lumina digitala, asta din cauza ca nu pot fi selectiva atunci cand e vorba de povestile mele, dar de dragul exercitiului am ales patru, cele de mai jos.

a turner

A Turner

“A Turner” este o poveste despre forta si frumusetea neimblanzita a oceanului, despre lupta stancii cu valurile si cea a inimii mele cu timpul care incerca sa ma desprinda de acea stanca pe care am intalnit perfectiunea.

scribbles

Scribbles

“Scribbles” e o poveste despre semnatura omului pe fata lumii si pentru mine una din putinele amintiri frumoase dintr-o vacanta a dezamagirilor.

12717797_10153786200295041_8186938209675201794_n

Instance of Grace

“Instance of Grace” este o poveste despre ziua perfecta in care orhideele lui Michel, gazda noastra minunata, au inflorit special ca sa  aduca mai aproape  colibriul pe care il alergasem o saptamana prin gradina si pentru mine care descarcam linistita pozele din ziua precedenta fara sa stiu ca eram atat de aproape de cadrul perfect.

14516568_10154365211260041_2800111102544661987_n

Ahab’s Dream

“Ahab’s Dream” e o poveste despre vise implinite fiindca niciodata in viata mea pana acum cativa ani nu imi imaginasem macar ca as putea sa vad balenele, sau colibri si o gramada de alte lucruri a la teleenciclopedia.

Cam atat despre fotografi, ca sa nu va plictisiti. Daca vreti sa vedeti mai multe va invit pe pagina mea de instagram sau pe cea de facebook cu mentiunea ca pe langa poze o sa dati si peste ocazionalele selfie-uri si chestii plictisitoare.

Cele mai mari realizari ale lui 2016, poate acum mai mult ca oricand, sunt oamenii minunati pe care i-am cunoscut, care mi-au devenit colegi sau prieteni. Ei ma fac sa zambesc, ma fac sa imi doresc sa fiu un om mai bun si cu ei am impartasit cele mai frumoase clipe si am facut cele mai nebunesti planuri pentru 10 ani de acum inainte.

In capitolul Diverse va mai spun doar doua lucruri, ca sa inchie bilantul intr-o nota vesela.

  • Primul este acela ca tot in 2016 am aflat ca am cifra destinului 9, ceea ce inseamna ca am ajuns la “top of the top” si in viata viitoare o sa fiu o rama intr-un alt nivel existential, sper  ca unul in care exista biblioteci si rame bibliofile, daca tot va fi cu upgrade.
  • Al doilea este un fapt la fel de important, si anume acela ca am aflat care este “my spirit animal” si probabil ca nu va surprinde pe nimeni faptul ca este vorba de un panda cam ca cel din videoul asta.

Daca va intrebati cum mi-am dat seama, raspunsul este simplu: amandoi suntem la fel de buni sportivi, coordonati, atletici si amandoi suntem rotunjori desi mancam numai bambus.

Cam atat despre 2016, urmeaza sa il inchei in forta si tare ma tem ca o voi face cu niscaiva relatari live, multe poze pe instagram si facebook, plus nelipsitele vaicareli fiindca nu exista vacante marca Darkclauds fara dezastre sau intamplari care sfideaza logica si frizeaza nebunia.

Ne vedem in 2017, cu mai multe postari si activitate intensa online, poate si un vlog, daca o conving pe Greti sa ne facem un vlog de comedie. 😉

Madeira şi ale ei levadas

Probabil că aţi observat pasiunea mea pentru insule în general din ultimele călătorii. Dacă se mai întâmplă să fie localizate pe lângă tropice  sau ecuator şi să fie vulcanice atunci cu siguranţă le iubesc.

csi_1948

Madeira

Îmi plac insulele nu doar fiindcă îmbină pe suprafeţe mici forme de relief foarte diferite şi evident, spectaculoase, dar şi fiindcă viaţa pe o insulă implică o mai mare apropiere între oameni, un adevărat simţ al apartenenţei la o comunitate, iar clima mai blândă face oamenii să fie mai relaxaţi şi mai prietenoşi.

Pe lângă toate astea, viaţa pe o insulă stimulează şi creativitatea şi inovaţia locuitorilor care trebuie să găsească soluţii ingenioase pentru a se descurca cu puţinele resurse aflate la dispoziţie.

Aşa s-au născut prin secolul 16, levadas, canalele de irigare specifice insulei Madeira, astăzi ajungând să acopere peste 2100 de kilometri şi reprezentând la început o metodă de a colecta apa de pe versanţi şi a o livra oriunde este nevoie pentru irigaţii, şi mai nou o  sursă de “materie primă” pentru micro hidrocentrale.

Fiindcă este tipic insularilor să fie creativi şi inventivi, levadas au devenit nu doar surse de apă ci şi trasee bine definite de trekking, motiv pentru care nu puteam să ratăm ocazia şi să nu explorăm o levada la pas.

Fiindcă nu am ales noi traseul, acesta nu a fost cel mai spectaculos, nici cel mai lung, dar a fost o plimbare plăcută într-un peisaj parcă desprins din visele mele: munte, mare, cer albastru, nori pufoşi şi vegetaţie luxuriantă în care să te tot pierzi.

csi_1788

Levada do alecrim s-a numit traseul  de doar 3 kilometri pe lângă o levada cu apă cristalină, traseu al cărui apogeu l-a constituit o cascadă drăguţă, numai bună pentru o baie în timpul verii.

Cum noi am aterizat în Madeira odată cu un val de frig tot ce am putut face a fost să explorăm lacul de la baza cascadei cu mijloacele din dotare, respectiv cu GoPro-ul, ce-i drept cu rezultate spectaculoase fiindcă deşi sunt artificiale, levadas sunt pline cu păstrăvi.

DCIM100GOPRO

Troutception

Cam aşa au arătat punctele culminante ale traseului, un amestec genial de natură dezlănţuită coabitând perfect cu intervenţia umană, creată cu un scop, dar şi cu respect pentru natură şi locuitorii ei de drept.

Fiindcă am parcurs doar vreo 3 din cei 2000 de kilometri de levadas am un motiv temeinic să revin cândva în Madeira, ca de altfel în cam toate locurile prin care am fost până acum, poate în afară de Sicilia cea consumatoare de neuroni, dar Sicilia este o altă poveste. 🙂

Până la neplăcutul subiect Sicilia vor urma, însă, poveşti frumoase cu mare, soare şi….balene.

Valea Horoabei

Cel mai bun semn ca am imbatranit, pe langa numarul postarilor pe blog, este numarul iesirilor de weekend din ultima vreme. Evident, exista multe explicatii solide pentru faptul ca ne petrecem tot mai multe weekenduri ostatici in oras in loc sa colindam tara in lung si lat, dar exista o parte a inimii care nu vrea sa inteleaga cum vine treaba asta cu responsabilitati si cu atat mai putin notiunea de economie.

Cand inima ne impinge prea tare sa iesim din casa si din monotonie in ciuda caldurii si a oboselii cronice, ca niste oameni batrani si responsabili ne gandim unde am putea merge cel mai aproape. Asa se face ca acum vreo doua weekenduri am ales o destinate pasnica pentru tura/ plimbarea care avea sa sa dovedeasca foarte frumoasa si plina de surprize placute : Valea Horoabei.

Valea Horoabei are o reputatie de traseu periculos, un nemarcat vesnic amenintat cu inchiderea fiindca ar fi periculos si ar necesita acces doar sub supravegherea salvamont. Dupa ce am parcurs traseul cu usurinta, e drept, intr-o perioada in care apa lipsea cu desavarsire din zona stancoasa, nu vad niciun motiv pentru care traseul nu ar fi marcat si deschis publicului.

 

Desi nemarcat, traseul este usor de gasit datorita indicatorului imens care iti arata directia corecta dupa care tot ce trebuie sa faci este sa urmaresti firul vaii pana incepe urcusul lin pe langa apa. Dupa cateva minute de urcus abrupt apare prima cascada care iti confirma ca esti pe drumul cel bun.

Sincer, cand am auzit de valea Horoabei imi imaginasem un traseu asemanator cu cel din Valea lui Stan, dar partea stancoasa, care necesita atentie si catarare pe stanci cu ajutorul cablurilor si scarilor metalice, este mult mai mica, poate nu reprezinta nici 30% din lungimea vaii.

Cu toate astea, traseul este frumos, chiar spectaculos, cu caderi de apa frumoase, arcade, numai bun pentru o iesire relaxanta care nu rezulta in dureri de picioare si plamani in pragul imploziei.

 

Odata intrat pe firul vaii, desi ochii sunt obisnuiti sa caute marcajele, iti dai seama repede ca traseul poate fi unul singur si nu e loc de rataciri, desi am vazut un grup care parea hotarat sa mearga exclusiv pe unde nu trebuia.

Partea cea mai frumoasa a traseului este asta :

Imediat dupa zona dintre stanci traseul continua urmand firul apei printre jenepeni, vegetatie luxurianta si roiuri de musculite care mi-au amintit de traseul spre Vf Retezat. Dupa iesirea din vale, marcata de aparitia a doua stane, exista doua variante de traseu de intoarcere : in stanga spre saua Strunga sau in dreapta, un pic pieptis pana se iese intr-o poteca ce coboara apoi spre Padina.

Am incercat sa identific si sa marchez pe Google maps traseul si a iesit desenul de mai jos. Daca ma insel amarnic astept sa fiu linsata in piata publica sau pe vreun grup de facebook de montaniarzi infocati, altfel, sper sa va fie de folos imaginea.

Traseu Horoabelor si retur

Traseu V Horoabei si retur ( foto G Maps + my mad drawing skills)

 

Ideea este simpla, odata iesiti din zona de jnepeni, cand apar cele doua stane « in cadru », se urca spre dreapta 10 – 15 m pana se intalneste un drum care poate fi urmat pana jos in Padina in pas lejer.

_blog

De aici spre dreapta pana la poteca

Noi am avut placerea de a parcurge vreo trei sferturi de traseu in echipa largita dupa ce o intrebare legata de traseu ne-a facut sa ne marim grupul cu doi companioni, cu care am schimbat cu placere impresii despre orice si am mai baut si o bere la sfarsit de traseu.

DSC_4960_blog

Chiar ma gandeam ca tot mai des intalnim pe munte grupuri cu oameni morocanosi, care nu saluta sau o fac fara sa ridice privirea de la nivelul bocancului si ca vremurile cand legai prietenii pe munte sunt de mult apuse cand au aparut I si D sa ne arate ca lucrurile nu stau chiar asa, ca muntele e inca plin de oameni faini, trebuie doar sa ii descoperi in multitudinea de oameni pusi pe « cucerit » munti, bifat trasee si alte activitati competitive in sensul negativ al cuvantului, care nu lasa loc de comunicare cu « strainii ».

La initiativa nou descoperitilor parteneri de drum am improvizat un traseu de intoarcere inedit, pe firul raului prin valea Ursului ( daca am inteles corect), traseu improvizat care ne-a purtat prin apa, pe stanci si busteni pana in fara intrarii la manastire unde am avut parte de “bucuria” revenirii la civilizatie, sau cum se cheama  nebunia din Padina din weekend.

A fost o tura  plimbare frumoasa, cu vreme excelenta si o companie pe masura, asa ca ne pregatim cu nerabdare pentru “data viitoare”.

DSC_5099_blog

La “terasa” in Padina

Va urma un album, candva, probabil mai spre iarna. 🙂

P.S Va rog sa ma scuzati pentru lipsa acuta de diacritice, am observant ca scrisul in limba romana corecta si sfanta imi ucide creativitatea, iar corectorul meu este in vacanta asa ca va livrez un produs brut, de cizelat ulterior.  Daca sunt cuvinte cu sens ambiguu pe fondul lipsei de diacritice sau doar vreti sa ma luati peste picior puteti sa o faceti aici prin intermediul unui comentariu sau pe facebook, dar acolo doar dupa ce dati un like la pagina.

Hidden messages

DSC_4816.JPG

…written in stone

Altfel de eroi

Limitele există doar în mintea noastră. Propoziţia asta pare un clişeu până ce te lovesc în plin dovezile că lucrurile stau chiar aşa.

Vineri seara la refugiul A de pe Olimp, la 2100 m şi capătul unui traseu obositor de 3 – 4 ore şi 1000 m diferenţă de nivel mi-au atras atenţia doi băieţi care se ţineau de braţ coborând înspre refugiu. I-am urmărit cu privirea îndreptându-se spre copacul secular din zona de camping, iar unul din băieţi a îmbrăţişat copacul pentru a simţi cât este de mare.

Câteva secunde mai târziu am înţeles ce se întâmpla de fapt: băiatul care îmbrăţişase copacul era nevăzător.

Am fost prima care a tras concluzia cea mai la îndemână, că a venit călare pe catârii care transportă alimente şi bagaje de turişti comozi, dar am facut-o fără să îl judec, pur şi simplu crezând că este singura cale prin care un nevăzător poate ajunge acolo.

  • Oare urcă pe Mytikas mâine, au întrebat colegii mei de tura.
  • Nuuu, nu are cum, nu ai văzut traseul? Este imposibil!

Sâmbătă dimineaţă când ne echipam şi ne beam cafeaua la refugiu grupul de cu seară făcea acelaşi lucru….

A urmat una din cele mai frumoase lecţii de viaţă din viaţa mea de până acum, ba chiar una cu mai multe faţete.

În primul rând m-a impresionat puterea cu care un om cu un handicap fizic atât de sever poate face un traseu montan atât de dificil. Cum poate cineva să urce un munte „în întuneric”, bazându-se doar pe alte simţuri şi pe semenii săi în timp ce eu aprind lumina ca să merg până în bucătărie şi tot reuşesc să-mi accidentez câte un deget la întâlnirea cu mobila aşezată strategic nu ştiu si probabil nu voi înţelege niciodată.

În al doilea rând m-a impresionat devotamentul echipei datorită căreia a ajuns pe Mytikas şi inapoi. Baiatul cu rucsac gri din fotografia de mai jos este cel care l-a ghidat la fiecare pas pe traseul accidentat până pe Skala şi care mai apoi i-a ghidat fiecare picior şi mână în parte pe traseul dificil dintre Skala şi Mytikas, unul pe care oameni în toată firea ezită să se aventureze.

Să ai atâta răbdare şi putere încât să nu transmiţi decât încredere şi seninatate unui om a cărui viaţă depinde total de tine este incredibil. Să depui un efort susţinut timp de o zi întreagă, cu un rucsac uriaş în spate ghidând un nevăzător pas cu pas până pe Mytikas şi înapoi îmi pare o muncă sisifică, una pentru care nu îţi trebuie doar putere fizică, dar şi un echilibru mental şi emoţional extraordinar.

Am urcat pe Mytikas cu lacrimi în ochi şi cu mintea plină de gânduri de tot felul. Am fost depăşiţi de echipa cehă de câteva ori, i-am depăşit la rândul nostru şi le-am făcut loc pe porţiunile delicate spre Mytikas. Nu l-am spus că sunt extraordinari fiind convinşi că o simt, sau si mai bine spus, nu au nevoie să li se spună. Când faci aşa ceva nu o faci pentru laude, complimente şi like-uri pe facebook, o faci pentru ca asta simti şi ăsta eşti.

Nu există limite decât cele pe care le-am moştenit sau care ne-au fost impuse, dar ce forţă extraordinară au cele cu care am crescut, cât de greu cedează chiar şi în faţa dovezilor că oamenii obişnuiţi pot face lucruri extraordinare, şi ce paradox să ne arate că se poate tocmai cei cu care viaţa nu a fost deloc bună.

Îmi place să cred ca am coborât din Olimp un om mai înţelept, nu doar unul mai obosit şi mai pârlit de soare, şi îmi place să cred că asta e o lecţie pe care nu o voi uita uşor, prinsă în vârtejul unui trai haotic, dar în acelaşi timp comod. Timpul va spune dacă va fi aşa sau nu, dar dacă va fi aşa, va fi exclusiv meritul a doi oameni cu care am urcat din întâmplare un munte.

ascensiune

%d bloggers like this: