• Best Of:

  • Archive

  • Advertisements

Altfel de eroi

Limitele există doar în mintea noastră. Propoziţia asta pare un clişeu până ce te lovesc în plin dovezile că lucrurile stau chiar aşa.

Vineri seara la refugiul A de pe Olimp, la 2100 m şi capătul unui traseu obositor de 3 – 4 ore şi 1000 m diferenţă de nivel mi-au atras atenţia doi băieţi care se ţineau de braţ coborând înspre refugiu. I-am urmărit cu privirea îndreptându-se spre copacul secular din zona de camping, iar unul din băieţi a îmbrăţişat copacul pentru a simţi cât este de mare.

Câteva secunde mai târziu am înţeles ce se întâmpla de fapt: băiatul care îmbrăţişase copacul era nevăzător.

Am fost prima care a tras concluzia cea mai la îndemână, că a venit călare pe catârii care transportă alimente şi bagaje de turişti comozi, dar am facut-o fără să îl judec, pur şi simplu crezând că este singura cale prin care un nevăzător poate ajunge acolo.

  • Oare urcă pe Mytikas mâine, au întrebat colegii mei de tura.
  • Nuuu, nu are cum, nu ai văzut traseul? Este imposibil!

Sâmbătă dimineaţă când ne echipam şi ne beam cafeaua la refugiu grupul de cu seară făcea acelaşi lucru….

A urmat una din cele mai frumoase lecţii de viaţă din viaţa mea de până acum, ba chiar una cu mai multe faţete.

În primul rând m-a impresionat puterea cu care un om cu un handicap fizic atât de sever poate face un traseu montan atât de dificil. Cum poate cineva să urce un munte „în întuneric”, bazându-se doar pe alte simţuri şi pe semenii săi în timp ce eu aprind lumina ca să merg până în bucătărie şi tot reuşesc să-mi accidentez câte un deget la întâlnirea cu mobila aşezată strategic nu ştiu si probabil nu voi înţelege niciodată.

În al doilea rând m-a impresionat devotamentul echipei datorită căreia a ajuns pe Mytikas şi inapoi. Baiatul cu rucsac gri din fotografia de mai jos este cel care l-a ghidat la fiecare pas pe traseul accidentat până pe Skala şi care mai apoi i-a ghidat fiecare picior şi mână în parte pe traseul dificil dintre Skala şi Mytikas, unul pe care oameni în toată firea ezită să se aventureze.

Să ai atâta răbdare şi putere încât să nu transmiţi decât încredere şi seninatate unui om a cărui viaţă depinde total de tine este incredibil. Să depui un efort susţinut timp de o zi întreagă, cu un rucsac uriaş în spate ghidând un nevăzător pas cu pas până pe Mytikas şi înapoi îmi pare o muncă sisifică, una pentru care nu îţi trebuie doar putere fizică, dar şi un echilibru mental şi emoţional extraordinar.

Am urcat pe Mytikas cu lacrimi în ochi şi cu mintea plină de gânduri de tot felul. Am fost depăşiţi de echipa cehă de câteva ori, i-am depăşit la rândul nostru şi le-am făcut loc pe porţiunile delicate spre Mytikas. Nu l-am spus că sunt extraordinari fiind convinşi că o simt, sau si mai bine spus, nu au nevoie să li se spună. Când faci aşa ceva nu o faci pentru laude, complimente şi like-uri pe facebook, o faci pentru ca asta simti şi ăsta eşti.

Nu există limite decât cele pe care le-am moştenit sau care ne-au fost impuse, dar ce forţă extraordinară au cele cu care am crescut, cât de greu cedează chiar şi în faţa dovezilor că oamenii obişnuiţi pot face lucruri extraordinare, şi ce paradox să ne arate că se poate tocmai cei cu care viaţa nu a fost deloc bună.

Îmi place să cred ca am coborât din Olimp un om mai înţelept, nu doar unul mai obosit şi mai pârlit de soare, şi îmi place să cred că asta e o lecţie pe care nu o voi uita uşor, prinsă în vârtejul unui trai haotic, dar în acelaşi timp comod. Timpul va spune dacă va fi aşa sau nu, dar dacă va fi aşa, va fi exclusiv meritul a doi oameni cu care am urcat din întâmplare un munte.

ascensiune

Advertisements

O tură cu cântec: Vihren ( partea a doua)

  • Mi-au furat sandalele!!
  • Ce???
  • Nu mai sunt sandalele lângă cort.
  • Păi unde le-ai lăsat
  •  Lângă cort, ca și tine, la intrare…
  • Ale mele sunt..
  • Nici ale mele nu sunt..
  • Ba, uite, ale tale sunt..
  • Nu, mai e doar una, cealaltă nu mai e…

Era 6 dimineața și mai câștigasem o oră de somn fiindcă la 5 era mult prea întuneric să strângem corturile. La trezire am descoperit că aveam cu 3 sandale mai puțin decât la culcare, două ale mele și una a Mădălinei.

Puțin mai târziu, cât încă bântuiam năuci în jurul corturilor căutând sandalele, un câine a venit nonșalant cu sandaua mea în gură, intactă.

Yuhu, săndăluțele mele frumoase și aproape noi, am zis, cu speranța că urma să îi găsesc și perechea în aceeași stare, fără probleme pe care să nu le poată rezolva un pachet de șervețele umede.

Potaia, văzând stropul de speranță din ochii mei, a hotărât să îmi strice visul și, până să ne strângem noi sacii de dormit și să ne pregatim de micul dejun, a apărut în gură cu ceva ce semăna vag cu sandaua mea.

Cât de vag? Păi cam așa:

:(

😦

 

  • Și eu ce fac acum? Merg acasă în bocancii de o tonă sau desculță?
  • Dar eu, mai că bâzâia Mădă care, în lipsa cadavrului săndăluței furate, spera în continuare să o găsească întreagă.

Fiindcă sandaua lui Mădă nu apărea, timpul trecea și mai aveam drum lung înainte, am mâncat în viteză și am pornit către cabana Vihren, lăsând corturile la uscat.

La 07:15 eram pe traseu, printre primii. Fiindcă am fost matinali, am găsit parcare chiar lângă cabană. Priveliștea, de cum începi să urci, este de vis, iar vremea se anunța minunată, în ciuda prognozei nefavorabile.

Inceputul traseului

Inceputul traseului

Traseul bandă roșie este relativ lejer, mai ales dacă nu te grăbești, dar noi ne cam grăbeam findcă trebuia să ajungem și acasă în aceeași zi. Grupul nu era tocmai omogen, așa că s-a fracționat ușor în două. Noul aparat foto, pe lângă că este mai greu, este și mai incomod decât vechiul și încă nu am găsit o modalitate de a-l transporta ușor și la îndemână.

Asemenea traseelor din Ro, traseul e estimat pentru supraoameni, la 3 ore. Peisajul mi-a amintit de Retezat și de traseul parcurs spre Vf. Retezat, fiindcă se urcă ușor, ușor mai multe terase, apoi se iese în creastă și de acolo începe urcușul adevărat către vârf, o piramidă impresionantă și, de ce nu, înspăimântătoare.

Priveliștile sunt de vis, crestele și lacurile zărite la tot pasul te lasă fără cuvinte. De unde știu toate astea? Păi parțial de la fața locului, parțial din povești, fiindcă, de data asta, neputând ține pasul cu ritmul alert al echipei, am hotărât să îi aștept la jumătatea traseului, lăsăndu-i să se grăbească spre vârf.

Am rămas pe un platou frumos, cu ochii în lacrimi, fără ceas sau telefon, plină de regrete, dar și conștientă că nu aveam timp pentru ritmul meu și că ritmul meu nu mai e nici măcar ce era odată, că obosesc prea tare să mai apuc să mă bucur de ceea ce văd și nu avea niciun rost să stric bucuria tuturor și tura în sine, încăpățânându-mă să mă târăsc către vârf, oricât de tare mă durea să rămân în urmă, văzând că merg mai departe oameni mult mai în vârstă decât mine, dar care aveau toată ziua la dispoziție și nu aveau de mers 10 ore cu mașina, imediat cum coborau de pe munte…

Cum a fost pe vârf

Cum a fost pe vârf

Am profitat de timp și de experiența în sine să mă bucur de peisaj și de liniște, de singurătate și de soarele fierbinte și, în două ore sau puțin mai mult, oamenii mi s-au alăturat, am mâncat de prânz și am coborât în ritm alert, doar coborârile sunt preferatele mele.

La ora 15:00 eram la un pas de Baderitsa unde ne întâlneam cu o frumusețe de țestoasă, beam o gură de apă rece, ne minunam de câte zeci de mașini erau parcate în zonă și ne grăbeam spre corturi, gândindu-ne dacă o să le mai găsim.

page 3

La corturi a urmat întâlnirea emoționanta a Mădălinei cu sandaua furată și între timp returnată. Am fost invidioasă când am văzut că a ei era ronțăită în proporție de doar 40%, pe când din a mea rămăsese doar talpa.

Am strâns corturile, acum uscate, ne-am bucurat că am coborât atât de repede văzând ce nori umpleau acum cerul și am fost cu greu convinsă că ar fi bine să îi las lui cuțu și cealaltă sanda, să se joace cu ea.

Drumul de întoarcere l-am parcurs în 10 ore, unii bucurându-se că au sandale, alții plângând că nu mai au, unii dormind, alții conducând. La miezul nopții trecusem de vamă și îi cântam lui Mădă la mulți ani pe o melodie specială și îi spuneam că ne pare tare rău ca nu i-am luat sandale de ziua ei.

A fost frumos, dar ar fi fost și mai frumos dacă ajungeam și eu pe vârf, ala că am un plan și o să-l pun în acțiune, imediat ce o să scap de febra musculară.

Detalii tehnice:

 

Traseu întors:  Bansko-Sofia-Ruse-București în 10 ore

Durata traseu spre Vihren: 3 ore la dus, 2.5 ore la întoarcere

Marcaj: banda roșie

Traseul este foarte aglomerat, erau sute de oameni pe el, iar porțiunea de drum cu 2 Km înainte de cabană era plină de mașini când ne-am întors.

Există apă pe traseu fiindcă merge în paralel cu un pârâu care izvorăște dintr-un lăculeț chiar inainte de urcarea in creasta.

Un alt traseu interesant din zonă, pentru cei fără rău de înălțime, este reprezentant de creasta Koncheto;

Benzina în Bulgaria este bună și mai ieftină decât în Ro, sunt nenumărate benzinării OMV și Gazprom unde puteți alimenta;

La dus am întâlnit un singur echipaj de poliție la pândă cu radarul ( în 700 de Km), iar la întoarcere niciunul;

 

Victime

  • Una bucată sandale mov, ronțăite cu mega entuziasm de un cățel simpatic
  • Una bucată sandale gri ronțătite de același individ
  • Una bucată telecomandă Nikon ( pierzător necunoscut)
  • Una bucată capac obiectiv pierdut de Mădă
  • Una bucată trepied uitat acasă ( unde nu îi place deloc)
  • Vânătăi, zgârieturi și febră musculară distribuite uniform între membrii expediției în loc de suveniruri

Temă pentru acasă

  • Robert trebuie să caute versurile melodiei “I would do anything for love” și să le traducă fără Google translate până la următoarea aventură;
  •  Subsemnata va organiza următoarea aventură, ceva mai pașnică și mai normal, sperăm;
  • Fiecare ocupant al mașinii gri va pregăti pentru următorul drum lung câte un CD cu muzica preferată cu care își va tortura partenerii de călătorie;

Cam asta a fost mica noastră aventură de oameni nebuni.

Şi ăştia suntem noi

Şi ăştia suntem noi

 Ne-au servit drept sursă de inspirație în planificarea turei:

În caz că v-a scăpat povestea zilei precedente, o găsiţi AICI

 Albumul:

Vihren (Rila Mountains)- August 2014

O tură cu cântec: Vihren, Bulgaria (prima parte)

Sunset

Tura din Bulgaria a debutat vijelios pe 03 august la ora 6:00 când ne-am întâlnit cu prietenii din Târgovişte în parcare si am pornit, plini de entuziasm, la drum luung, tocmai până la Bansko, unde trebuia să campăm, urmând ca duminică să urcăm pe vârful Vihren, cel mai înalt vârf din munţii Pirin.

Grupaţi câte 4 în 2 maşini am parcurs traseul cu pauze dese, pe un fond muzical de invidiat, cu treceri absolut spectaculoase, de la AC/DC la hiturile verii autohtone printre care: „Oache”, „Panama”, „Poate fata” și alte penibilităţi distractive.

Lucrurile au căpătat o tentă mai serioasă spre amiază, când am hotărât să facem un ocol până la mânăstirea Rila. Înainte să facem stânga spre Rila am văzut 2 autostopiști cu un carton pe care scria Rila și ni s-a făcut milă de ei. Era cald, aveau rucsaci mari și arătau jalnic, așa că imediat ce am întors spre Rila am oprit mașinile să-i așteptăm.

Deși mă oferisem să merg în cealaltă mașină, astfel încât să fie două locuri libere la noi și să putem să îi luam și pe ei, am sfârșit prin a rămâne în mașină și Mădă s-a mutat. ( I hate youuuuu!)

Când cei doi (fată și băiat) au ajuns lângă noi, i-am întrebat dacă vor să meargă cu noi și au răspuns entuziasmați că da.

Au urmat cei mai lungi 31 de kilometri din viața mea, cu multe gânduri rătăcindu-mi prin minte, în clipele în care creierul nu mi se bloca din lipsă de aer.

Tot atunci m-am gândit serios că, deși sunt antitalent la sport, aș putea să fac, totuși, o carieră în scufundări, fiindcă puteam deja să îmi țin respirația parcă o veșnicie.

cam asa

Îmi plac autostopiștii boemi și le admir curajul și inconștiența, însă niciodată în viața mea nu o să mai propun să luăm unii în mașină, cel puțin nu vara, și nu în același spațiu cu noi, fiindcă amicii noștri polonezi erau pe drum de trei săptămâni și țin să cred că nu numai că nu făcusera baie în timpul călătoriei, dar probabil se și pregatiseră de călătorie prin abstinență în ceea ce privește igiena personală.

Sosirea la Rila a părut cel mai frumos moment din viață, asta până când, în secunda în care am ajuns în parcare, a început să iasă abur din mașină și am coborât într-o baltă de apă ruginie…apa de la radiator.

Am uitat de hepatita care îmi dădea târcoale și m-am întrebat cu groază ce s-a întâmplat și, mai ales, ce să facem. Eram la mânăstirea Rila, la 20 de Km distanță de cel mai apropiat oraș și teoretic mecanic, cu o gaura în radiator.

Karma noastră era defectă și nu puteam să nu mă întreb cum de aveam atâta ghinion după ce făcusem și fapte bune și mai eram și la mânăstire.

După vreo 15 minute, un telefon la un prieten  și investigații sub capotă, am aflat că se desprinsese un furtun prin care cursese apa din radiator și că trebuia să ajungem la mecanic fără să pornim motorul sau să reparăm furtunul, să punem apa în vasul de expansiune ( am mai învățat ceva, sâc) și să conducem cu grijă tot până la un mecanic.

Cum furtunul nu se lăsa reparat, am hotărât că trebuie să împingem mașina până în Rila, 20 de Km. Pfiuuu…

Cam aşa arată Rila, fotografiată acum câţiva ani, în circumstanţe puţin mai favorabile.

 

Rila Monastery, Stob’s Pyramids, Veliko Tarnovo, Romanian Sky

A urmat cea mai distractivă parte a zilei. Cum așa? Păi să vă explic…

Mânăstirea Rila este oarecum în pantă față de oraș, așa că mașina, cu contactul pus, a fost împinsă doar de trei ori de-a lungul celor 20 de kilometri. Prima dată la mânăstirea Rila, unde am căpătat destul elan cât să înaintăm 5 kilometri, a doua oară înca vreo câțiva kilometri, cu Dragoș pe portbagaj, fiindcă după ce ne-a împins s-a ridicat pe portbagaj să ne facă mai grei și fiindcă prinsesem viteză nu a mai putut coborî…

A treia oară a fost cel mai greu fiindcă ajunsesem pe o suprafață plată și procedura era de felul următor : șoferul la volan, eu și Robert împingeam. Mașina prindea oarece elan, noi săream în ea, mașina se oprea, toți râdeam de mai că puneam mașina în mișcare, dar nu prea.

Pe ultima porțiune ne-au împins oamenii din cealaltă mașină și am prins destula viteză cât să ajungem în Rila unde am căutat un mecanic. ( viteza maximă de croazieră fără motor: 50 de Km)

Traseul de vis:

mn Rila_oras Rila

Eu văzusem în drum ceva ce semăna cu atelierul unui mecanic și am pornit către el împreună cu Adi, iar Mădă a mers să caute un localnic vorbitor de engleză.

Eu am găsit un mecanic, Mădă a găsit un star. Pentru ca norocul să fie maxim, la mecanic tocmai era chelnerul la care mâncasem în Rila anul trecut ( la întoarcerea din Grecia), singurul vorbitor de engleză din oraș. I-am explicat cum stau lucrurile și ne-a cerut să împingem mașina până la el.

Când am revenit la grup cu vestea bună am aflat că Mădă stătea de vorbă cu un star, că mecanicul orașului era grav bolnav, dar starul îi promisese că merge să îi caute un alt mecanic, asta după ce o întrebase dacă vrea să facă o poză cu el. 😉

Mașina a mers la mecanicul meu, eu și Mădă am rămas cu starul să schimbăm impresii și să ne povestească despre cum a concertat la Sala Polivalentă din București, în 1988. Când a plecat să ne aducă mecanic ne întrebam dacă este un fel de Șeicaru sau un Minculescu al bulgarilor. Acum, după ce l-am căutat pe youtube, încă nu mă pot pronunța. 🙂

El este Etiene din trupa Trik: https://www.youtube.com/watch?v=Vlv5NlcNEv4

O oră mai târziu mașina era reparată de mecanicul meu plus mecanicul vânat de Etiene, iar toată chestia ne-a costat doar 40 de leva, plus bacșis. (în total 100 ron)

În drum spre Bansko ne-am întărit hotărârea de a nu mai lua niciodată autostopiști vara și am râs temeinic amintindu-ne de talentul lui Robert de a sări în mașina în mișcare sau de Dragoș agățat de portbagaj la peste 35 de Km/ oră, semănând cu Spiderman.

Am ajuns în camping seara, după ce pe drum zărisem creasta Conchetovo într-o lumină superbă și ne bucurasem de un apus foarte colorat într-o benzinărie. Am pus corturile la lumina frontalelor și am savurat o cină târzie, în picioare, după care ne-am retras la somn, fiindcă a doua zi stabilisem să ne trezim la 05:00.

Ultimul lucrul pe care mi-l amintesc e cum mi-am lăsat sandalele în afara cortului, m-am sigiliat în sacul de dormit și am închis ochii, un pic îngrijorată de ce ne aștepta duminică.

Apus în Bansko

Apus în Bansko

Detalii tehnice:

Traseul parcurs: București-Ruse-Sofia-Rila-Bansko – Cabana Baderita ( cu mici rătăciri): 700 Km

 

Courtesy of Google Maps

Courtesy of Google Maps

 

Starea drumului: foarte bună, cu mici excepții pe centura Sofiei unde se lucrează; inclusiv dumul până la cabana Baderitsa, de unde începe traseul spre Vihren este asfaltat și în stare foarte bună.

Gadgeturi: GPS + walkie talkie ( cea mai bună investiție la drum prin alte țări; nouă ne-au fost de un real folos ținând cont de micile incidente și ne-au ajutat să ținem legătura între mașini fără costuri suplimentare, pe lângă distracția cu “Roger”, cine e Roger și denumirile echipelor din cele doua mașini)

Cazare: Cort în campingul din drumul spre Baderitsa, lângă un restaurant, cu apă curentă și toalete amenajate. Deși am văzut pe net ca alții nu au plătit, noi am dat câte 2 leva/ pers, taxa pentru parcul național.  De acolo până la Baderitsa, de unde începe traseul, se ajunge în 10 min cu mașina.

Victime

  • Una bucată nas (proprietate personală) grav afectat de efectele nebănuite ale bunătății și mărinimiei;
  • Două bucați autostopiști polonezi care sigur nu știau cât de tare put;
  • Una bucată mașinuță dragă și frumoasă care a mers la doctor fără să vrea;
  • Una bucată portofel de șofer ușurat de 45 de leva ( la mecanic);
  • Una bucată zi pierdută prin mașină și la mecanic;
  • Una bucată Mădă care nu știe că și vara e frig la cort pe munte;
  • Una bucată vânătaie pe una bucată braț stâng fiindcă unii oameni nu ar trebui să sară în mașini în mers;

Plusuri

  • Cunoscut superstar
  • Observat  Spiderman în mediul lui natural
  • Făcut faptă bun, primit pedeapsă
  • Râs cu lacrimi
  • Lărgit orizonturi culturale cu muzica nouă românească
  • Ieșit din casă înainte să o luăm razna complet

Cam așa a decurs prima zi. Abia aștept să vă povestesc ce a urmat 😀

Happy Birthday

Cam 19 ore in masina, 6 ore pe munte, o noapte friguroasa la cort, disparitii misterioase, toate insotite de optimism si veselie. Muzica buna amestecata cu muzica proasta, privelisti geniale si o aniversare.

48 de ore de poveste, una care se va scrie saptamana asta, asa ca stati de aproape. Pana atunci ii uram la multi ani lui Mada si ii cantam, stie ea ce…

:)

🙂

De-a lungul Greciei continentale – Meteora, Termopile, Delphi

Desi mie mi-e cel mai greu sa tin cont de sfatul asta, voi continua sa il dau oricui va fi dispus sa ma asculte/ citeasca. Nu plecati la drum lung, in vacanta, decat cu prieteni buni cu care aveti gusturi si inclinatii comune. Compatibilitatea verificata este cheia succesului unei vacante.

Fiindca noi am plecat in a doua parte a calatoriei in Grecia 12, mult peste limita maxima admisa pentru a asigura o buna intelegere si o atmosfera calma, au existat si momente de stres si nervi, exacerbate de oboseala si de deceptia pe care a reprezentat-o pe alocuri Grecia.

Olympic Beach - Meteora - Thermopilae - Delphi (courtesy of google maps)

Olympic Beach – Meteora – Thermopilae – Delphi (courtesy of google maps)

Dupa ce am coborat de pe Olimp si am facut o scurta incursiune pana la Platamonas si Paleo Pantelimonas, pe 23 iulie ne-am despartit de 5 parteneri de drum care se asociasera variantei scurte a traseului, iar restul de 12 am pornit catre Delphi cu escale in Meteora si Termopile.

Desi incarcata, aceasta zi a fost una dintre cele mai frumoase din Grecia, veti vedea imediat de ce.

Meteora este un loc absolut surprinzator. Oricate poze ai vedea pe net nu poti sa nu fii impresionat de formele de relief spectaculoase, impodobite cu adevarate bijuterii arhitectonice. Peisajul pare de-a dreptul nepamantean si fiecare manastire din varf de stanca este o comoara care merita explorata.

Din cele 24 de manastiri construite la meteora mai exista doar 6, toate vizitabile, insa nu cred ca exista o zi din saptamana cand sunt toate deschise. Cand am ajuns noi, intr-o zi de marti, manastirile Marele Meteor, Sfantul Stefan si Sf Treime erau inchise, asa ca le-am admirat doar din exterior.

Am vizitat, insa, alte 3 comori arhitectonice, care de care mai deosebita.

Vizitele noastre au inceput cu cea mai mica dintre manastiri, Sf. Nicolae Anapausas, care desi este asezata relativ mai jos decat celelalte si este cea mai mica, este absolut minunata. Privelistea de deasupra ei, de pe terasa pare desprinsa dintr-un vis.

DSC_6532

A urmat vizita la Sf Varlaam unde am descoperit si un mic muzeu si cea de la Sf Barbara, singura manastire de femei, unde am descoperit un colt de rai plin de flori pe creasta unei stanci inalte.

DSC_6550

Cele 6 comori ale Meteorei arata cam asa :

St. Nicholas Anapausas

St. Nicholas Anapausas

*

Rousanou

Rousanou

Varlaam

Varlaam

Holy Monastery of St. Stephen

Holy Monastery of St. Stephen

Monastery of the Holy Trinity

Monastery of the Holy Trinity

Great Meteoron

Great Meteoron

De la Kalambaka am pornit cu viteza catre Termopile prin mereu suprinzatorul peisaj montan grecesc, munti semeti, golasi, arsi de un soare neindurator. Ne-am mirat, din nou de saracia intalnita care destrama zi de zi imaginea idilica pe care o aveam despre Grecia.

Socul cel mare l-am avut abia cand am ajuns la Termopile doar pentru a descoperi un monument banal in locul in care ne asteptam sa gasim un obiectiv turistic veritabil si de ce nu, un sanctuar inchinat lui Leonidas, marele erou al grecilor.

DSC_6774

Se pare ca grecii prefera sa il puna pe Leonidas pe tricouri kitsch si au lasat complet neexploatat din punct de vedere turistic un loc cu un potential extraordinar. Dezamagiti si obositi dupa drumul obositor am pierdut ceva vreme in jurul monumentului (construit de americani!) discutand despre spartani si vietile/ mortile lor, dupa care am repornit la drum catre Delphi cu moralul scazut.

Ultima parte a drumului a fost parcursa print-o plantatie absolut uriasa de maslini inainte de urcusul final catre Delphi unde am descoperit cu incantare un orasel absolut idilic, un hotel cochet si stradute fotogenice pe care am ratacit pana tarziu dupa miezul noptii.

Delphi

Delphi

Pe principiul sandvisului, frumusetea din Meteora si cea din Delphi au atenuat dezamagirea simtita la Termopile asa ca dupa o zi plina si un drum de peste 350 de km am mers la somn rememorand partile frumoase si pregatind-ne pentru o doza zdravana de istorie in muzeul de arheologie si in sanctuarul de la Delphi.

Delphi snapshots and some people I love :)

Delphi snapshots and some people I love 🙂

A doua zi, in ciuda caldurii sufocante, am petrecut cateva ore in muzeu si printre ruinele pe care le puteti admira pe indelete in albumul de pe picasa, la sfarsitul articolului.

Abia spre pranz am pornit la drum catre Atena, unde am ajuns pe la ora 17 :00 si abia atunci am suferit marea dezamagire a vacantei, descoperind un oras murdar, periculos, saracacios si niste urmasi nu tocmai demni ai vechilor greci. Despre partea urata a povestii voi comenta cu alta ocazie. Deocamdata va las sa savurati partile frumoase ale vacantei cu ajutorul albumelor detaliate.

Meteora – Termopile – Delphi – pentru album clic AICI

Sanctuarul si muzeul de la Delphi – pentru album clic AICI

Tura de pe Olimp – pentru album clic AICI

Njoy !

Pe urmele lui Zeus, in Olimp

Clic pe imagine pentru albumul complet

Clic pe imagine pentru albumul complet

In vizita la zei: 21- 22 iulie 2013 pe Olimp

Logo Olimp 2013_vf

Tura pe Olimp a fost principalul scop al vacantei noastre de 9 zile in Grecia. Totul a inceput ca o simpla idee, anul trecut, dupa tura pe Musala si a prins forma mult mai tarziu, concretizandu-se cu poate cea mai incarcata si solicitanta vacanta, o experienta din care am invatat foarte multe lucruri.

De la 2 zile pe Olimp si inca doua destinate calatoriei pana acolo si inapoi, am ajuns rapid sa schitez un plan care presupunea traversarea tarii, cu escale prin cele mai importante destinatii din Grecia continentala: Meteora, Delphi, Thermopile si Atena.

Cu cateva zile inainte de tura eram vreo 21 pe lista de participanti si 5 masini, dar, mai apoi, asa cum se intampla intotdeauna, lista scurta a ajuns la 17 participanti si 4 masini.

Am plecat la drum pe 19.07, in jurul orei 20:00 si, dupa o noapte alba in care s-a condus cu pauze scurte, o scurta ratacire a masinii in care eram pe un drum care se incapatana sa nu existe, am ajuns la Olympic Beach in jurul pranzului.

Ziua de 20, sau ce mai ramasese din ea, era dedicata odihnei pentru soferi si copiloti si plajei pentru cei care isi petrecusera noaptea dormind confortabil in masini. A doua zi urma sa urcam de la Prionia la Refugiul A si a treia zi urma sa incercam sa urcam pe varful Mytikas si sa revenim la masini si la cazarea din Olympic Beach.

Fiindca planurile de acasa nu se potrivesc absolut deloc cu toanele lui Zeus, o scurta privire pe viewweather ne-a convins ca planul trebuia schimbat radical. A doua zi, sambata, era singura cu vreme buna, urmand ca duminica sa ploua toata ziua.

Asa se face ca ne-am propus sa fim indrazneti si sa incercam sa urcam in aceeasi zi de la Prionia (1100m) pana la Refugiul A (2100m) si de la refugiu pe Mytikas (2918m), dupa care sa revenim la refugiu unde sa ramanem peste noapte.

Sambata, la 8 dimineata, dupa cam 4 ore de somn in ultimele 48 de ore si dupa un rasarit zarit in fuga pe drumul spectaculos dintre Litochoro si Prionia,

10

debarcam la Prionia tocmai la ora cand pleaca si magarusii incarcati cu provizii catre refugiu.

horsey

Traseul pana la refugiul A este destul de abrupt si spectaculos, fara a fi neaparat dificil. L-am parcurs in pas lejer in cam 4 ore, pe o vreme inchisa si fara prea mare energie, in afara de cea datorata ultimei mele descoperiri: gelurile Aptonia sugestiv intitulate : « geluri de putut ».

Odata ajunsi la refugiu am fost putin intimidati de multimea de turisti care impanzeau locul precum si de atitudinea neprieteneasca a oamenilor de la refugiu. Presupun ca unele atitudini sunt general valabile, printre ele in materie de aroganta si lipsa de people skills fiind campioni oamenii care lucreaza in cabanele de munte si secretarele de la scoli, licee si facultati.

Ne-am cazat in cam jumatate de ora intr-o camera de 19 persoane, in care am ocupat 16 locuri, urmand ca peste noapte sa avem 3 colegi de camera surpriza.

Legat de refugiu, acesta este foarte curat, in parte si datorita regulilor stricte: fara bocanci in cabana, fie chiar si in zona de restaurant. Toata lumea lasa bocancii la intrare si circula prin refugiu in papuci, rucsacii nu se aseaza pe paturi, etc.

Un loc peste noapte costa 12 euro si, desi refugiul are peste 100 de locuri disponibile, in noaptea in care am stat noi acolo au fost oameni care au dormit pe bancile din sala de mese.

In jurul orei 14 :00, dupa formalitatile de cazare si dupa ce am lasat in camera tot ce nu ne trebuia din rucsaci, am pornit pe traseu catre Mytikas, pe o vreme care nu ne dadea prea multe sperante.

Evident, inainte de asta am facut poza in formatie completa si in echipamentul obligatoriu.

"Expeditia" Olimp

“Expeditia” Olimp

Nu-i asa ca eram tare draguti imbracati ca la casa de copii ?

Pe traseu ceata parea ca se retrage doar cat sa ne convinga sa mai facem cativa pasi, apoi iar ne invaluia si tot asa inaintam aproape in necunoscut pe masura ce tot mai multe voci spuneau ca o asemenea vreme nu merita osteneala si mai bine ne-am intoarce la refugiu.

Am inregistrat primul abandon la nici jumatate de ora de la plecare, apoi inca unul si inca unul, pana cand am mai ramas 8. In tot acest timp, de fiecare data cand ne pregateam sa cedam in fata cetii aceasta se hotara sa se retraga cat sa zarim urmatoarea culme si sa ne convingem ca nu era atat de greu sa ajungem macar pana la ea.

Ce facem? Ne intoarcem?

Ce facem? Ne intoarcem?

De la planul indraznet de a ajunge pe Mytikas acum ne propuneam macar sa ajungem pana pe Skala, dar, in ciuda indicatoarelor, ceata ne impiedica sa estimam cat am mai aveam pana la el.

pe traseu

Dupa 3 ore si jumatate de ceata si dezamagire ajungeam pe Skala de unde privelistea era asta :

5

Am hotarat sa facem poze cu ceata, ca altceva nu se deslusea in jur si inca faceam poze pe care le-am fi putut face si 1000 de metri mai jos si 3 ore mai devreme cu exact acelasi rezultat cand Zeus a hotarat sa fie dragut si sa faca sa nu fie in zadar efortul nostru. Ceata a inceput sa se ridice usor, usor, destul cat sa zarim Mytikas

Mytikas - detaliu

si ultima bucata de traseu pana la el si, mai apoi, prapastia langa care ne fotografiasem mai devreme.

questa

In cam 20 de minute cerul era aproape senin si vedeam in sfarsit frumusetea traseului din care ratacisem fara cea mai mica idee de ce ne inconjura.

mytikas

Cred ca acela a fost unul dintre cele mai frumoase momente petrecute pe munte fiindca ajunsesem acolo aproape impotriva vointei mele, cu ultimele puteri si tot ce ma inconjura dupa atata efort si dupa ce urcasem 1700 de metri era ceata, iar in cateva secunde cerul s-a luminat, Mytikas sclipea in soare hotarat parca sa ne impresioneze, iar de pe vaile din jur se ridicau fuioare fotogenice de ceata. Un spectacol desavarsit era pus in scena parca doar pentru noi.

9BAcum oboseala parea uitata, iar Mytikas aflat practic la o aruncatura de bat parea din ce in ce mai tentant. Cu toate astea eram obositi, era ora 18:00 si ultima bucata de traseu era cu siguranta cea mai dificila din toate traseele parcurse pana atunci. Sa o parcurgem atat de obositi, la doar cateva ore de apus si cu picioarele tremurand dupa efortul depus deja era o nebunie asa ca ne-am luat la revedere de la Zeus multumindu-i pentru darul incredibil si am pornit catre refugiu.

4

In ciuda previziunilor noastre am ajuns la refugiu dupa doar o ora si jumatate de coborare si nu stiu exact daca ne dadea aripi experienta de mai devreme sau gandul la salata greceasca la care tot visam de pe la ora pranzului.

Refugiul A

Refugiul A

A urmat o seara amuzanta la refugiu, cu ceva poze de noapte spre Litochoro, multa voie buna si niste intamplari amuzante cu vecinii de camera, dar unele lucruri mai bine raman doar in memorie.

Enipeas gorge

A doua zi, la ora 6:00, cu un entuziasm care nu prea ma caracterizeaza mai ales la asemenea ore, am iesit sa fac poze la rasarit doar ca sa dau nas in nas cu ceata care pandea dincolo de balustrada refugiului.

In 30 de secunde eram la loc in pat, iar a doua oara ne-am trezit in jur de ora 9, in zgomotul ploii torentiale de afara. Coborand in sala de mese am gasit nenumarati aventurieri care incercasera sa plece spre Mytikas de dimineata si se intorsesera dupa prima suta de metri, incercand acum sa se usuce in fata semineelor uriase.

Ne-am baut cafeaua si ne-am echipat cu pelerine de ploaie pregatindu-ne pentru o coborare nu prea frumoasa, pe o vreme care nu facea decat sa ne convinga ca facusem cea mai buna alegere incercand sa ajungem pe varf cu o zi inainte.

trupa la coborare

Eu am coborat cu lacrimi in ochi si genunchiul drept in piuneze, altcineva a coborat cu un papuc intr-un picior si un bocanc in altul, altcineva a coborat cu pantalonii legati de rucsac, genul de intamplari mici si haioase care se transforma in timp in amintiri nepretuite.

A fost o tura frumoasa, pe un munte la fel de frumos, incarcat de istorie si farmecul inegalabil al mitologiei. Am fost de departe cel mai colorat si cel mai vesel grup de pe munte si, in plus, ne-am simtit ca la concertele lui Tudor Gheorghe: simpla noastra prezenta pe traseu scadea cu vreo 10 -15 ani media de varsta a persoanelor prezente acolo.

I

Cam atat despre Olimp. Tot ce pot sa mai spun in incheiere e ca daca aveti drum prin Grecia continentala este musai sa urcati cel putin pana la refugiul A sau, de ce nu, intr-o zi senina si urmand planul nostru initial, pana pe Mytikas. Noi vom reveni cu siguranta acolo, candva. Momentan am spus ca voi mai merge pe Mytikas atunci cand se va inventa teleportarea, insa sigur o sa imi schimb opinia intr-un an sau doi.

Albumul complet al turei pe Olimp va urma in cateva zile.

%d bloggers like this: