• Best Of:

  • Archive

  • Advertisements

Iezer Papusa – Iunie 2012 ( doi ani mai tarziu)

Daca imi cititi blogul de ceva vreme cu siguranta ati auzit povestea din Iezer Papusa. Da, cea cu mine coborand muntele noaptea si plangand de mama focului. Stiu ca v-a amuzat, si pe mine ma amuza comportamentul meu din acea seara de neuitat, insa trebuie sa recunosc, si la doi ani dupa marea aventura muntele ala inca ma speria putin.

Am evitat destule invitatii si propuneri de ture in Iezer Papusa fiindca nu prea ma simteam in stare sa infrunt traseele lungi specifice zonei, insa a venit si momentul in care nu m-am mai putut scuza si a trebuit sa imi fac rucsacul si sa pornesc la drum pe acelasi traseu de cosmar, doar ca de data asta ziua.

In mod normal tura din Iezer Papusa avea drept obiectiv sa ajungem pe Papusa insa nu stiu prea bine cum se face ca ne-am trezit la baza traseului Punct Albastru 🙂 ,asa ca am zis, ce-o fi o fi si am pornit la drum.

Traseul porneste cam la un kilometru de cabana Voina unde drumul de masina este blocat de o bariera. Dupa bariera urmeaza inca doi Km de drum forestier dupa care traseul incepe prin padure, in stanga si urca si tot urca vreme de vreo 3 ore conform teoriei de pe indicator si vreo 4 jumatate conform experientei noastre practice.

Desi lung, traseul care poate fi inspaimantator noaptea este destul de frumos pe lumina. Da, sunt portiuni in care traversarea raului necesita putina atentie si puncte de sustinere stabile, insa urcusul nu este greu si peisajul este frumos.

 

Dupa o prima bucata de urcus sustinut prin padure urmeaza zona padurii prabusite, zona prin care poteca a fost eliberata, inca o bucata de urcus prin padure dupa care se ajunge in zona cu jnepeni de unde, in zare, in zile senine se vad Bucegii.

La jumatatea lunii iunie crestele sunt roz si la tot pasul se gasesc flori si gaze.

 

Ultima bucata de urcus prin jnepeni pare fara sfarsit insa din fericire sunt multe motive temeinice pentru a te opri si privi in jur.

Atmosfera de visare si frumusete este intrerupta brusc, odata cu sosirea la refugiu. Nu poate fi o coincidenta faptul ca si la a doua vizita la refugiu am dat peste acelasi gen detestabil de indivizi bauti si cu atitudine complet deplasata.

Sa nu intelegeti ca generalizez, evident la refugiu erau si oameni normali nu numai oligofreni, insa mi-au ramas mai degraba in minte indivizii care imediat ce am aparut in raza lor vizuala au inceput sa faca comentarii deplasate, sa ne filmeze(!?) si sa se uite de la noi de parca nu mai vazusera in viata lor oameni.

Acum probabil o sa va imaginati ca aveam noi ceva anormal, ca purtam pantofi cu toc si fuste scurte sau ceva ce ne-ar fi facut demni si demne de filmat insa va asigur ca eram doar 4 oameni obositi, imbracati absolut normal pentru munte si ca niste oameni la fel de normali nu ne-ar mai fi privit de parca am fi descins dintr-o nava cosmica in forma de farfurie.

I-am ignorat si ne-am vazut de drum, asezandu-ne langa lac, in jurul caruia pareau sa fi campat oameni normali. Am mancat de pranz, am inghetat si ne-am imbracat cu tot ce aveam mai gros, am facut cateva poze, ne-am gandit bine daca sa urcam spre varf si am decis ca nu e cazul.

 

La plecare am vrut sa trecem neobservati pe langa « prietenii » de la refugiu insa un domn ne-a surprins si ne-a dat in grija un alt domn care ar fi vrut sa coboare de pe munte si nu avea cu cine.

A urmat o coborare de 4 ore in care am fost supusi une teste de cultura generala pe care cred ca le-am trecut si in care am fost acuzati de nenumarate ori de soarta tarii si de viitorul ei de catre “prietenul” nostru care fusese pe munte sa culeaga “bujorel”.

La un moment dat am grabit pasul si mi-am lasat prietenii in urma sa suporte acuzele si testele preferand sa incerc sa imi amintesc traseul parcurs pe intuneric si sa imi fac o idee clara despre ce s-a intamplat in noaptea aceea de pomina.

E surprinzator ca acum, pe lumina, am coborat in patru ore in timp ce pe intuneric coborasem in exact 3 ore, lucru clar explicabil prin faptul ca acum ne grabea doar interogatoriul partenerului de tura nedorit pe cand atunci ne grabea propria imaginatie care ne facea sa vedem ochi rosii si umbre in toate tufisurile din jur.

Iezerul e un munte frumos, strategic asezat aproape de Bucuresti si usor accesibil, insa dupa aceasta a doua experienta nu este un munte pe care simt nevoia sa mai urc cu alta ocazie. Cred ca exista locuri de care te indragostesti si locuri care iti sunt pur si simplu indiferente. Pentru mine, Iezer Papusa intra in a doua categorie.

Advertisements

Photo of the Week II – 18

View from Iezer Papusa, near the lake, to Piatra Craiului, the stony almost white ridge in the backgroud.

Pretty in Pink: Iezer Papusa

Ghid de supravietuire in Iezer Papusa- versiunea “Asa NU”

De catva timp imi fac de lucru pe carpati.org, loc in care gasesc stiri interesante, jurnale cu indicatii pretioase pentru ture viitoare, etc.

Nu mare mi-a fost mirarea cand am descoperit, saptamana trecuta, jurnalul uneia dintre “victimele” avalansei super mediatizate din Iezer.

http://www.carpati.org/jurnal/drumul_cel_batut_drumul_cel_mai_scurt_avalansa_in_iezer-papusa_/2244/

I-am citit relatarea, am ras, m-am crucit si am fost de-a dreptul socata cand am vazut ca in comentarii, mai nimeni nu i-a spus verde in fata adevarul ci toti s-au grabit sa o felicite ca a supravietuit, de cum s-a descurcat, etc.

Cel mai de ras pasaj e urmatorul: “Mergem in Iezer-Papusa, munti de care nu stiu mai nimic dar numele are rezonanta misterioasa pentru mine. Iezer – gheata, ascutit, rece, Papusa – papusa Chuckie”

Asa cum bine a precizat cineva intr-un comentariu, Iezer inseamna si a insemnat de cand lumea, lac, motiv pentru care mai fiecare masiv respectabil are un lac cu acest nume. (un fel de lacul lacul, daca stam sa ne gandim)

De papusa Chuckie, nu comentez, ca ma bufneste rasul prea tare si nu e frumos, nu sunt in rezonanta cu drama supravietuitoarei povestitoare.

 Sa luam faptele: 5 vajnici muntomani, parca o fata si 4 baieti urca in Iezer Papusa in februarie pe traseu punct albastru. Da, este cel interzis iarna, pe care am avut si eu o coborare pe intuneric, faimoasa de altfel.

 Zis si facut, urca la refugiu, il gasesc aproape plin( ca si noi, in vara), dorm acolo si a doua zi pleaca spre creasta. Urca pe vf Iezer si continua spre Batrana unde, in loc sa mearga pe creasta, pe urmele de coltari ale unui grup mai matinal si mai responsabil, batuti de vant si obositi, decid sa mearga pe sub creasta.

Zapada este, evident, inghetata la suprafata  dar nu-i bai, baietii sapa trepte/ pasi in zapada tocmai bine cat sa dizloce o bucata zdravana si sa plece la vale cu ea mai bine de 300 de metri.

Eroina crede ca-i gluma, un fel de dat pe derdelus, ba chiar isi face griji sa nu piarda betele de trecking imprumutate, si sfarseste ingropata in zapada pe fundul caldarii, cu capul afara din troianul de zapada.

Din cei 5, 4 au fost prinsi de avalansa, doi au fost ingropati in zapada, insa nu de tot. Ultimul nu a fost luat de placa in alunecare asa ca si-a continuat drumul catre Cabana Voina unde a anuntat autoritatile si i-a asteptat pe eroi.

Care eroi s-au eliberat de zapada si au ratacit drumul pana la Voina unde au ajuns in jurul orei 21:00 dupa numeroase traversari ale raului in care am plonjat si eu in iunie. (avalansa s-a produs pe la 15:00).

 De ras, de plans? Voi ce spuneti? Greseli flagrante, ca sa nu spun stupide, inconstienta. Lasitatea celui care nu a coborat sa ii ajute. Cum se face ca nu au revenit la traseu si au bajbait prin padure atatea ore? Nu pomenesc nimic de harta, muntele, asa cum afirmau, era nou.

Motivul faptului ca au mers pe unde nu trebuia e acela ca nu le-a spus nimeni la refugiu ca e pericol de avalansa. Asta fiindca nu i-a ghicit nimeni ca sunt inconstienti. Tratandu-i ca pe niste oameni maturi, cei din refugiu nu le-au spus ca daca merg pe sub creasta vor isca o avalansa. E ca si cum am spune ca nu ne-a spus nimeni sa nu bagam o furcutila in priza si de aia am bagat-o. Scuza asta e valabila doar daca avem pana in 2 ani.

 Munte nou sau nu, se aplica regulile dictate de bunul simt si simtul masurii. Oamenii aia nu aveau ce cauta in Iezer in weekendul respectiv si nu au invatat nimic din experienta, cum reiese din text si din comentariile participantilor.

Sincera sa fiu, mie mi-ar fi fost cam rusine sa povestesc o asemenea experienta, bine, sa o traiesc mi-ar fi fost si mai rusine, ca sa nu mai amintesc de datul ochilor cu toti cei care au pierdut timpul cautandu-i pe munte ore intregi.

 Ma asteptam ca cei din comunitatea carpati.org sa fie putin mai indignati de jurnalul asta si sa nu ii trateze pe respectivii, ca pe niste eroi ci ca pe niste oameni inconstienti, cum s-au dovedit a fi.

 Cred ca ar trebui facuta o distinctie clara intre accidentele pe munte si cauzele lor. Exista accidente din cauza muntelui si accidente din cauza oamenilor. In cazul celor din urma, presupusele victime ar trebui sa plateasca integral costurile pricinuite de cautari, interventia salvamontului a SMURD-ului si mai stiu eu ce. Poate ca asta le-ar fi invatatura de minte, macar unora.

 De exemplu, tocmai citesc povestea in episoade e unor alpinisti romani. Povestitorul tocmai a facut edem pulmonar in Pamir si asteapta sa poata fi transportat la o altitudine mai joasa, cu elicopterul. Asa e clar un caz in care nu personajul accidentat este responsabil pentru ceea ce i se intampla. Nu avea de unde sa stie ca va fi atat de afectat de raul de inaltime, asa cum singur afirma, nu credea niciodata ca va fi prin randul celor carora li se intampla asa ceva.

 Pe de alta parte, aventurierii din Iezer sunt, din punctul meu de vedere, singurii vinovati de ceea ce li s-a intalmplat.

 Evident, cele doua locatii si cele doua echipe nu sunt de comparat. Prima locatie e una extrem de periculoasa dar si echipa e una bine pregatita(Pamir), a doua echipa( Iezer) nu e efectiv o echipa ci un grup de oameni care habar nu au pe ce lume sunt, nu cunosc muntele pe care se aventureaza, nu au echipamentul adecvat, etc.

 Am privit ne nenumarate ori, iarna asta, Iezerul acoperit de zapada, si mi-am dorit sa urc pe culmile inzapezite si atat de frumoase. Nu am facut-o nu numai datorita intamplarii din vara de acolo ci fiindca nu avem coltari si nici nu mi s-a parut o idee prea buna sa cunoastem un munte nu tocmai prietenos intr-un asemenea anotimp.

 Intre timp, exista destinatii mai prietenoase, si pe masura propriilor puteri. Nu spun ca nu mi s-ar putea intampla niciodata ceva atat de penibil, fiecare om are momentele lui de inconstienta si nu cred ca eu as fi scutita de ele.

 Cu toate acestea, voi continua sa urc pe muntii pentru care ma simt pregatita, chiar daca unii dintre ei sunt numiti “dealuri”, de catre comentatori anonimi.

And that’s why they call me traveler

 Pe scurt, in materie de calatorii, 2010 arata cam asa:

Bucegi*3, Piatra Craiului*3, Iezer Papusa, Ciucas, Apuseni, Rodnei, Piatra Mare

 Bulgaria *2, Anglia, Letonia, Turcia

Cea mai surprinzatoare iesire, a fost cea din Bucegi de la inceputul anului, in doi.

 Cea mai frumoasa zi de iarna, a fost pe 17 ianuarie 2010, in Piatra Craiului

Cea mai lunga zi a fost, fara indoiala, in Iezer Papusa

 

Cele mai frumoase flori au fost in Ciucas

 Traseul cel mai greu a fost in Apuseni, Traseul Galbenei, urmat indeaproape de lanturile din Piatra Craiului

 

Muntele de care m-am indragostit este Masivul Rodnei, pentru peisaje, pentru o zi perfecta, pentru oamenii dragi cu care am urcat.

 

Iesirea din Bulgaria a fost marcata de un cer albastru si de niste flori rosii cum nu am mai vazut.

 Londra e orasul de vis in care vreau sa revin de o mie de ori.

Riga a fost orasul ploii si al primelor semne de iarna iar Istanbul-ul a fost evadarea noastra in vara, chiar daca in plin Decembrie.

 

Nici nu v-am povestit de Valcea, drumurile de duminica, de la inceputul anului, pentru meciurile Oltchim-ului si de cata bucurie ne-au adus acele iesiri, cred ca nici de Pastele din Nordul Moldovei nu v-am povestit cum ar fi trebuit.

Despre zecile de ture la munte cred ca ati citit in prima parte a anului cand  muntele a fost singura preocupare de weekend.

Cam atat in materie de retrospective “turistice,” despre ce va fi la anul, desi mi-e greu, incerc sa nu vorbesc, si  astept sa vad ce va fi.

Ce greu mi-e sa ma obisnuiesc cu gandul asta cand intr-un coltisor din minte vad doar Retezat si Alpii si cateva tari “exotice”, dupa definitia mea. 

A fost un an grozav din foarte multe puncte de vedere si trebuie sa fie urmat de unul cel putin la fel de bogat in surprize si experiente de viata, in imagini pentru picasa dar mai ales pentru suflet, acelea pe care nu le pot nici surprinde cu ajutorul unui obiectiv, nici impartasi, oricate cuvinte as folosi.

Voi pe unde ati colindat, ce minuni ati intalnit si, eventual, in ce directie imi recomandati sa imi indrept pasii in anul care vine?

Dialogul saptamanii

 
Cineva: Si cum arata refugiul?
Eu: Pai, e din piatra, nu din tabla, ca un grajd cu ferestre si paturi de lemn suprapuse. Eu asa l-am vazut intr-o poza. (impingand nota si cu cea mai serioasa voce din lume) Au si curent,  televizor…
Cineva: Cum? Si televizor? Pai nu il fura?!?
Eu: Nu, cine sa plece cu televizorul in spate de pe munte, traseu de 5 ore. Cu telecomanda mai pleaca uneori turistii, o uita prin rucsac…
Cineva: ?!?!
 
 Mai tarziu
  
Cineva: Auzi, si nu o sa fim doar noi la cabana, nu?
Eu: Probabil ca nu, vor fi si alti oameni pe acolo, ca s-a anuntat vreme buna
Cineva: Eu nu vreau sa ramanem daca nu suntem doar noi. Daca sunt cine stie ce scandalagii, fac urat sau poate stau pana cine stie la ce ora la televizor..
Eu: (dupa o jumatate de ora de ras ) Tu m-ai crezut? Chiar ai crezut ca o sa fie televizor? La refugiu, in Iezer?
Cineva: Pai daca ai spuns-o atat de serios, m-am gandit ca e un fel de cabana si ca are si televizor…
 
Morala: Data viitoare cand o sa strig “lupul” sau “televizorul”, dupa caz, nu o sa ma mai creada nimeni insa deocamdata nu imi pare rau, inca ma mai doare burta de ras.
 
Concluzia: Se anunta soare sambata in Iezer Papusa si desi duminica va fi innorat, rucsacul meu e deja facut asa ca ne vedem, poate, sambata seara la refugiu.
 
%d bloggers like this: