• Best Of:

  • Archive

  • Advertisements

Iezer Papusa – Iunie 2012 ( doi ani mai tarziu)

Daca imi cititi blogul de ceva vreme cu siguranta ati auzit povestea din Iezer Papusa. Da, cea cu mine coborand muntele noaptea si plangand de mama focului. Stiu ca v-a amuzat, si pe mine ma amuza comportamentul meu din acea seara de neuitat, insa trebuie sa recunosc, si la doi ani dupa marea aventura muntele ala inca ma speria putin.

Am evitat destule invitatii si propuneri de ture in Iezer Papusa fiindca nu prea ma simteam in stare sa infrunt traseele lungi specifice zonei, insa a venit si momentul in care nu m-am mai putut scuza si a trebuit sa imi fac rucsacul si sa pornesc la drum pe acelasi traseu de cosmar, doar ca de data asta ziua.

In mod normal tura din Iezer Papusa avea drept obiectiv sa ajungem pe Papusa insa nu stiu prea bine cum se face ca ne-am trezit la baza traseului Punct Albastru 🙂 ,asa ca am zis, ce-o fi o fi si am pornit la drum.

Traseul porneste cam la un kilometru de cabana Voina unde drumul de masina este blocat de o bariera. Dupa bariera urmeaza inca doi Km de drum forestier dupa care traseul incepe prin padure, in stanga si urca si tot urca vreme de vreo 3 ore conform teoriei de pe indicator si vreo 4 jumatate conform experientei noastre practice.

Desi lung, traseul care poate fi inspaimantator noaptea este destul de frumos pe lumina. Da, sunt portiuni in care traversarea raului necesita putina atentie si puncte de sustinere stabile, insa urcusul nu este greu si peisajul este frumos.

 

Dupa o prima bucata de urcus sustinut prin padure urmeaza zona padurii prabusite, zona prin care poteca a fost eliberata, inca o bucata de urcus prin padure dupa care se ajunge in zona cu jnepeni de unde, in zare, in zile senine se vad Bucegii.

La jumatatea lunii iunie crestele sunt roz si la tot pasul se gasesc flori si gaze.

 

Ultima bucata de urcus prin jnepeni pare fara sfarsit insa din fericire sunt multe motive temeinice pentru a te opri si privi in jur.

Atmosfera de visare si frumusete este intrerupta brusc, odata cu sosirea la refugiu. Nu poate fi o coincidenta faptul ca si la a doua vizita la refugiu am dat peste acelasi gen detestabil de indivizi bauti si cu atitudine complet deplasata.

Sa nu intelegeti ca generalizez, evident la refugiu erau si oameni normali nu numai oligofreni, insa mi-au ramas mai degraba in minte indivizii care imediat ce am aparut in raza lor vizuala au inceput sa faca comentarii deplasate, sa ne filmeze(!?) si sa se uite de la noi de parca nu mai vazusera in viata lor oameni.

Acum probabil o sa va imaginati ca aveam noi ceva anormal, ca purtam pantofi cu toc si fuste scurte sau ceva ce ne-ar fi facut demni si demne de filmat insa va asigur ca eram doar 4 oameni obositi, imbracati absolut normal pentru munte si ca niste oameni la fel de normali nu ne-ar mai fi privit de parca am fi descins dintr-o nava cosmica in forma de farfurie.

I-am ignorat si ne-am vazut de drum, asezandu-ne langa lac, in jurul caruia pareau sa fi campat oameni normali. Am mancat de pranz, am inghetat si ne-am imbracat cu tot ce aveam mai gros, am facut cateva poze, ne-am gandit bine daca sa urcam spre varf si am decis ca nu e cazul.

 

La plecare am vrut sa trecem neobservati pe langa « prietenii » de la refugiu insa un domn ne-a surprins si ne-a dat in grija un alt domn care ar fi vrut sa coboare de pe munte si nu avea cu cine.

A urmat o coborare de 4 ore in care am fost supusi une teste de cultura generala pe care cred ca le-am trecut si in care am fost acuzati de nenumarate ori de soarta tarii si de viitorul ei de catre “prietenul” nostru care fusese pe munte sa culeaga “bujorel”.

La un moment dat am grabit pasul si mi-am lasat prietenii in urma sa suporte acuzele si testele preferand sa incerc sa imi amintesc traseul parcurs pe intuneric si sa imi fac o idee clara despre ce s-a intamplat in noaptea aceea de pomina.

E surprinzator ca acum, pe lumina, am coborat in patru ore in timp ce pe intuneric coborasem in exact 3 ore, lucru clar explicabil prin faptul ca acum ne grabea doar interogatoriul partenerului de tura nedorit pe cand atunci ne grabea propria imaginatie care ne facea sa vedem ochi rosii si umbre in toate tufisurile din jur.

Iezerul e un munte frumos, strategic asezat aproape de Bucuresti si usor accesibil, insa dupa aceasta a doua experienta nu este un munte pe care simt nevoia sa mai urc cu alta ocazie. Cred ca exista locuri de care te indragostesti si locuri care iti sunt pur si simplu indiferente. Pentru mine, Iezer Papusa intra in a doua categorie.

Advertisements

Photo of the Week II – 18

View from Iezer Papusa, near the lake, to Piatra Craiului, the stony almost white ridge in the backgroud.

Pretty in Pink: Iezer Papusa

Muntii nu se cuceresc – Tura in Iezer Papusa 12 iunie

De doua zile ma tot gandesc la un inceput demn de o asemenea relatare de tura. Cu titlurile nu am avut probleme, am gasit o gramada. De la “Tura cea mai lunga”, la “cosmarul vietii mele”, la “lectie de supravietuire” la “asa nu, niciodata, lectie despre ce sa nu faceti niciodata pe munte”, la “prima intalnire cu Iezerul, care ar fi putut fi si ultima”, etc.

Visam la o tura in Iezer Papusa de atata timp si calatoria a tot fost amanata de atatea ori incat aproape ca nu mai indrazneam sa sper ca voi ajunge acolo. Asa ca am insistat foarte tare sa mergem weekendul trecut si cum vremea se anunta frumoasa si echipa parea entuziasta m-am apucat sa imi fac rucsacul si sa caut trasee.

Rucsacul era aproape gata de miercuri si asteptam cu nerabdare intalnirea cu un munte pe care il vazusem de atatea ori dar la care nu ajunsesem, inca, niciodata.

Avand doua zile la dispozitie am hotarat sa facem o tura cu oprire peste noapte la refugiul Iezer. Planul era sa urcam in Iezer de la Voina, sa ramanem la refugiu si a doua zi sa urcam la Vf Iezerul Mare, Vf Rosu, Vf. Batrana, de unde sa coboram pe triunghi rosu inapoi la Voina.

Toate bune si frumoase, am plecat pe la 6:00 dimineata din Bucuresti prin Targoviste spre Campulung, Leresti, Voina.

M-a surprins placut drumul dintre Tagoviste si Campulung, pe care il mai parcursesem cel putin o data, insa noaptea, si nu realizasem ca e o zona atat de frumoasa.

La Voina am ajuns in jur de ora 9 si pana ne-am pregatit de plecare se facuse ora 10:00. Dupa o discutie cu Ioan, purtata cu o seara inainte, alesesem sa mergem spre refugiu pe un traseu putin mai lung, pe banda rosie, desi initial intentionam sa urcam pe punct albastru sau cruce albastra.

Banda rosie pleaca din stanga cabanei Voina spre muntele Vacarea si traseul este estimat la 6 – 7 ore. Noi am batut recordul, parcurgandu-l in 10 ore dar despre timpi de deplasare, putin mai tarziu.

Marcajul este ingrozitor spre inexistent pe prima portiune de drum, cea prin padure. Drumurile forestiere care impanzesc padurea te pot induce in eroare, fiindca sunt multe si bifurcate si doar norocul si putinul simt de orientare pe care il avem, ne-au dus pana la iesirea din padure unde, parca pentru a recupera lipsa marcajului pe 5 – 6 km, un palc de copaci era impanzit cu marcaje.

Urcusul prin padure e obositor dar macar e umbra pe cand, in a doua faza, se ajunge la o zona defrisata si mai apoi pe creasta, in bataia directa a soarelui. Plecasem de la masina cu cate un litru de apa de persoana si cand nu parcursesem inca un sfert din traseul propus, putina apa ramasa era ingrozitor de calda si salcie.

Ne puneam deja problema daca sa ne intoarcem sau nu, cand am ajuns in dreptul unei stane locuite si l-am intrebat pe cioban daca se gaseste vreun izvor prin preajma.

Am avut noroc, ocolind putin pana am ajuns la izvorul care ne-a dat apa rece si buna, si mai ales puterea de a continua traseul.

Era deja in jur de ora 13, facusem numeroase opriri fiindca nu ma simteam prea bine si mai ales stiind ca nu aveam nici un motiv sa ne grabim, fiindca aveam toata ziua la dispozitie sa ajungem la refugiu.

Am decis sa facem o pauza putin mai lunga la izvor, sa mancam si sa ne evaluam fortele, urmand sa decidem apoi daca vom continua traseul sau ne vom intoarce.

Am stat vreo ora la izvor si in timp ce reveneam la traseu am decis ca vom merge mai departe, macar pana pe urmatoarea culme din zare, si pana la urmatoarea, si pana la urmatoarea…

Fac o paranteza aici pentru a va indica pozitia izvorului salvator. Fara el noi nu am fi avut nici o sansa de a ajunge la refugiu fiindca deja nu mai aveam apa.

Cum se iese din padure, pe un delusor frumos, se afla o stana si imediat dupa ea, in stanga, o potecuta coboara in padure si duce la un izvor amenajat cu jgheab de unde se alimenteaza ciobanii. (si oile)

Doza de energie cauzata de apa rece si masa de pranz s-a topit repede sub soarele arzator si iata-ne deplansandu-ne din nou cu viteza melcilor si hotarand sa ne auto-intitulam “Expeditia Melcul”.

Dupa ce ne-am gandit serios sa abandonam si sa povestim tuturor ca am fost in Iezer dar ca “am pierdut pozele”(glumesc) am continuat sa mergem mai departe, pas greu urmat de pas si mai greu, ferm convinsi ca dupa urmatoarea culme urma traseul drept si lin desi stiam ca eram pe la 1600 si trebuia sa ajungem la 2300.

Pot spune ca ne-am dus cu zaharelul, sub forma de Kinder Country, noua descoperire in materie de dulciuri de luat la munte.

Inca o ora de mers si ne-am intanit cu “turcii” cum i-a numit Ioan in albumul de pe Picasa, un grup de peste 13 drumeti de toate varstele care ne-au anuntat ca mai aveam  cam 3 ore pana la refugiu unde ne asteptau o chitara, bere si distractie si au tinut sa ne spuna cu superioritate ca daca nu avem vointa nu o sa ajungem.(yeah right)

Nu stiu daca e din cauza ca nu avem fete de oameni care merg des pe munte sau e cumva  o forma de aroganta specifica celor care se cred stapani si atostiutori pe munte dar deja incepe sa ma deranjeze atitudinea asta la oamenii intalniti pe trasee. Nu ma deranjeaza la fel de tare cat comportamentul pantofarilor dar si aroganta asta e tot o forma extrema de manifestare si o gasesc nelalocul ei.

Ne-am vazut de traseul nostru in pas de melc dupa ce ne-am intalnit cu un grup de ATV-uri si ne-am gandit, cel putin o secunda( bine, doua) sa facem autostopul pana jos.

I-am lasat sa treaca si ne-am spus ca am ratat ultima sansa de a ne intoarce asa ca tot ce ne ramanea de facut era sa mergem mai departe. De unde eram, drumul de intoarcere ar fi durat tot atat cat traseul catre refugiu.

Nu aveam nici o intentie sa ajungem devreme la refugiu asa ca am profitat de liniste si am mers la pas usor, ne-am bucurat de cativa stropi de ploaie care ne-au inviorat vreo jumatate de ora ( aveam pelerine, evident), am incercat sa facem poze, in ciuda mustelor, si nu prea am reusit.

De notat ca Iunie pare a fi luna mustelor la munte fiindca noi pe de o parte in Iezer, Georgi si Robert in Ciucas in aceeasi zi iar Ioan tot in Ciucas cu cateva zile mai devreme, am suferit din cauza milioanelor de muste care ne-au distrus pozele si ne zburau in roiuri mari si galagioase in jurul capetelor non stop.

80% din pozele din calatorie sunt pline de muste care nu se lasau alungate( Ioan a avut pana si spray la el si betisoare speciale care ne-au aparat de tantari in Apuseni si tot degeaba).

Pe masura ce inaintam prin ploaia de vara vedeam in zare Piatra Craiului stralucind sub soare si mai departe Bucegii. Norul se termina unde se termina si masivul Iezer Papusa deci in Ciucas, Robert si Georgi aveau vreme buna dar nici noi nu ne vaitam.

Eu eram chiar fericita ca nu ploua cu fulgere gandindu-ma ce ar fi insemnat pentru mine, care simt nevoia sa ma ascund pana si in casa atunci cand fulgera, sa fiu pe varf de munte in timpul unei furtuni adevarate.

Pe la 19 faceam inca o pauza pe o creasta 🙂 si cautam, zadarnic, in zare, refugiul si lacul Iezer. Am auzit intai vocile “cantaretilor” de la refugiu si mai apoi l-am zarit. Ce imagine frumoasa, constructia mica roind de oameni galagiosi, atat de aproape (aparent).

Am zarit mai apoi Crucea Ateneului la care trebuia sa ajungem inainte de a ajunge la refugiu si dupa ce l-am sunat pe Ioan ca sa aflam pe unde e izvorul si cate locuri sunt in refugiu am inceput sa ne apropiem de “casa”.

Soarele incepuse sa scada in intensitate in timp ce numarul mustelor sporise de parca presimteau ca urmau sa ne paraseasca in curand.

Privelistea de la Crucea Ateneului catre lac si vale e grozava dar noua ne era atat de sete iar mustele enervante zadarniceau orice efort de a incerca sa obtinem o poza reusita incat am renuntat si ne-am grabit spre apa.

Paranteza: Il auzisem de nenumarate ori pe Ioan plangandu-se de lipsa apei si nu il intelegeam, in calitate de bautoare de cola mai degraba decat de apa si de om care nu a suferit niciodata de sete. Iezerul m-a invatat cat de importanta e apa si ca trebuie sa fie apreciata si dozata cu grija ,mai ales in trasee lungi. (inchis paranteza)

Putin mai jos, in vale am intalnit izvorul care alimenta lacul si am baut muulta apa. Entuziasmul cauzat de vederea refugiului fusese diminuat, treptat, de apropierea de acesta.

In fata refugiului, la masa, un grup zgomotos urla din tot sufletul “cand te scuturi de zapada”. Se bea mult, se filma(!?!?) si atmosfera nu era tocmai placuta. Era clar ca petrecerea abia se incinsese si refugiul era plin. 😦

Parerea ne-a fost confirmata de o fata pe care am intrebat-o daca mai sunt locuri si ne-a spus ca deja nu mai erau cand a ajuns grupul ei si ca s-au mai strans putin, ca sa intre si ei.

Pe langa lipsa de locuri, atmosfera nu era una placuta asa ca nu am stat foarte mult pe ganduri inainte de a decide sa coboram la Voina in aceeasi seara.

Evident, nu aveam nici o idee despre ce urma sa se intample fiindca altfel, am fi incercat sa gasim solutii. Cum aveam sa declaram duminica, pe zi, pe cand ne aminteam ce se intamplase, daca am fi stiut ce urma nu numai ca am fi dormit pe langa refugiu dar am mai fi si cantat si baut cu petrecaretii de la masa.

Ne-am umplut bidoanele cu apa, am bombanit suparata ca am carat atat drum sacul de dormit doar pentru a-l duce inapoi la masina, am mai asistat la cateva incercari de cantece racnite, am vrut sa cere detalii despre traseu dar nu prea aveam cui, am vazut o tipa desprinsa dintr-un film (pantaloni de pijama cu dungi, ca cei de la spital sub o fusta inflorata, lunga, care pe mine ma ducea cu gandul la Vama Veche dar acum ma va face sa ma gandesc la Iezer Papusa) si am decis ca e cazul sa mergem mai departe.

(zambeam fiindca nu stiam ce va urma…)

Era ora 20:00. Eram pe traseul de zece ore, cu rucsaci cu saci de dormit grei, mancare pentru doua zile, haine la fel, aparate foto, si cate un litru pe apa la purtator.

Traseu: punct albastru de la refugiul Iezer la cabana Voina. Durata estimata: 3 ore. Dupa estimarile noastre urma sa se intunece la ora 21:30 deci aveam de mers cam vreo ora jumatate prin intuneric, dar de fapt speram ca vom cobora mai repede de atat.

Traseul punct albastru, pentru cine nu stie( ca noi) este un traseu prin jepi, interzis pe timp de iarna. De ce este interzis? Urma sa aflam si voi odata cu noi, daca veti avea rabdare sa imi citit relatarea pana la capat.

Prima portiune e cea mai lejera, cu poteca prin jnepeni, panta nu foarte abrupta, pietre care mai aluneca, nici lejer dar nici prea dificil. Spre sfarsitul portiunii de jnepeni, traseul ajunge pentru prima data la rau si il strabate.

La primul punct de intersectie a traseului cu raul se afla crucea unei victime a traseului. M-am intrebat cum poate cineva sa moara pe traseul respectiv. Urma sa primesc raspunsul doar cateva ore mai tarziu.

E interesant sa gasesti marcaje pe pietrele care ies din rau, marcajul e chiar dragut, cu punct albastru si sageti de ghidare la tot pasul. ( nu?!?)

Urmeaza o portiune pe padure, apoi o zona/ poiana cu multi copaci prabusiti peste care trebuie sa sarim. Ne bucuram ca este inca lumina si marcajul este foarte bun, si ne grabim si mai tare pentru a profita de lumina cat mai mult.

Dupa fiecare etapa noi ne bucuram ca am ajuns pe lumina si ne gandeam ca mai e putin pana la cabana. Incepe sa se intunece si inaintam la fel de repede. Obosesc si ajung sa ma uit exclusiv in jos, incercand sa fiu atenta la fiecare pas. Nu avem timp de opriri, ne vom odihni la cabana, nu mai are cum sa fie mult, am trecut de partea cea mai grea, sau poate nu?

Incet, incet, vine noaptea si intai aprindem ledurile de la betele de trecking si mai apoi cautam frontalele in rucsaci.

Sunt cap de coloana, la urma, si in spatele meu e intuneric si padurea si muntele, si toate vietatile padurii speriate de lumina si zgomotul pe care il facem, sau poate curioase, si nu speriate.

Cand reintalnim raul si marcajul indica peste el am impresa ce ni se face o gluma, si nu e una buna. Traversam cu grija si bietii bocanci Quechua isi fac iar datoria, pastrand picioarele uscate. Dupa cativa metri pe o parte a raului traseul ne poarta pe partea cealalta pe o poteca ingusta  langa apa, apoi iar peste rau prin apa tot mai mare.

Inaintam traversand cand de o parte cand de alta a raului si deja tot zig zag-ul devine obositor. Apa e tot mai mare si vijelioasa, mergem pe poteca de langa rau si nu ne auzim unul cu altul din cauza apei, toate zgomotele sunt atenuate de vuietul enervant al raului care pare ca vrea sa ascunda zgomotele padurii. Fac greseala de a privi in urma si bineinteles ca la marginea luminii facute de frontala par ca pandesc monstri. Bine ca nu am vazut Blairwitch Project dar am vazut o multime de alte filme si am citit atatea carti de groaza incat sa stiu cam tot ce s-ar putea ascunde in intuneric de la alieni, monstri imaginari la ursul brun cu care ne-am mai intalnit pe DN1 in toamna.

Nu vreau sa fiu nici prima, ma misc mai incet si am senzatia ca sunt impinsa de la spate, senzatie care ma face sa ezit la fiecare pas.

Bine macar ca e marcajul bine facut desi sunt momente in care inima ingheata fiindca nu se vede urmatorul semn apoi il gasim pe partea cealalta a raului si iar traversam cu grija sa nu alunecam in apa rece ca gheata.

Picioarele dor, inima bate haotic, genunchiul drept ma doare si cand pasesc simt ca e ca un arc care nu mai tine. Alunec si bine ca ma sprijin in batul de trecking. Umerii ma dor din cauza greutatii rucsacului, o bretea e mai lejera si imi aluneca dar nu avem timp sa ma opresc sa o indrept. Uneori raman un metru in urma si ma uit peste umar. Zgomotul asta enervant al raului si cine naiba face marcaje prin mijlocul raului, daca ar veni o viitura ne-ar spulbera intr-o clipa. Si capul ma doare, si sigur sunt ursi in zona si nu mai pot, nici macar un pas nu mai pot sa fac, o sa ma asez pe jos si o sa astept sa treaca noaptea, sa ma odihnesc.

Merg mai departe si ii bomban pe cei care au facut refugiul si pe cei care au ocupat refugiul, si pe noi ca nu am avut mai multa minte decat sa plecam pe traseul la ora aia.

La ora 22:00 eram in intuneric, in padure, traversand incoace si incolo raul vijelios si avand impresia ca nu mai pot face nici macar un pas in plus.

La fel credeam si la ora 11:00 ziua, dupa prima ora de traseu cand ne gandeam sa ne intoarcem, si la 19:00 cand mai aveam putin si ajungeam la apa si la refugiu.

Ioan spune ca e dovada de tarie de caracter si de psihic sa faci fata unei situatii de genul asta. Eu spun ca dupa ce am fost destul de irationali sa pornim la drum ne-am luam macar masuri de siguranta, cum ar fi frontalele si betele de trecking si ca am avut decenta de a nu ceda nervos ci de a ne descurca adica de a merge mai departe fiindca nu aveam de ales.

In cel mai rau caz puteam sa  ne oprim si sa ne facem un adapost si sa ramanem acolo pana dimineata sau sa sunam la savamont intrand in randul subiectelor de stiri penibile cu habarnisti rataciti pe munte. Ok, preferam sa mor decat sa sun la savamont in conditiile in care propriile picioare ne functionau chiar daca defectuos, dupa 12 ore de mers. Trebuia sa fim aproape de cabana deja si da, era intuneric si da, mi-era frica dar mie mi-e frica si in curte de bunici noaptea dar doar daca sunt singura si aici nu era cazul. Alienii si monstrii imi populeaza romanele si imaginatia, nu si muntii iar despre ursi ei bine, despre ursi incercam sa uit desi ma motivau un pic sa merg mai departe.(si mai repede)

Istoria unui traseu in conditii extreme a capatat nuante de cosmar abia spre sfarsit, cand la ultima traversare peste rau apa era atat de mare incat nu aveam cum sa traversam fara a ne uda. Dupa ce am incercat sa gasim solutii am decis sa ma aventurez pe niste pietre care pareau ca vor tine nivelul apei sub marginea bocancului, ca si pana atunci. Sprijinindu-ma in batul de trecking am pasit pe prima stanca si am simtit apa cuprinzandu-mi bocancul. Cu urmatorul picior am intrat direct in apa rece ca gheata care imi ajungea la genunchi si venea cu putere gata gata sa ma darame.

Fara batul de trecking sprijinit bine si o mana salvatoare intinsa in ultima clipa aveam sa ma prabusesc in apa rece ca gheata direct pe spate. Acum imaginea retraita in slow motion mi se pare penibila, atunci, contactul cu apa inghetata m-a facut sa tip de durere si furie.

Am iesit din apa si am continuat sa merg bombanind ca e cosmarul vietii mele ceea se intampla. Picioarele imi amortisera si bocancii erau plini de apa. Am continuat sa merg bombanind si straduindu-ma sa nu plang de oboseala si nervi. Inca vreo 20 de minute de mers in tacere timp in care am fost prea suparata sa plang am ajuns la drumul forestier si la in indicator pe care nu am avut curaj sa il citesc.

– ce scrie?

– Ca mai sunt doi km pana la cabana….

privire lunga

– trei…

– ma minti, spune-mi cati!!

– nu mint

– spune-mi

– patru..

– ma minti? stiu eu ca ma minti

– nu, jur, mai sunt patru km pana la Voina, hai ca mai e putin

Aici e momentul pe care aveam de gand sa vi-l ascund fiindca nu sunt mandra de el dar asta este. Aici am inceput sa plang. Si am plans si am mers si am fost dusa cu zaharelul si mintita ca mai e putin. Si picioarele mele inghetate la inceput se miscau singure iar apa din bocancii se incalzea, si din cand in cand ma impiedicam de cate o piatra care ma faceam sa plang si mai tare si sa merg si mai repede.

Si pe jos, pe drum, lumina frontalei lumina broaste mari si scarboase pe care trebuia sa le evit dar nu mai aveam putere si am dat din greseala cu sutul in una si am plans mai tare.

– Aaaa, am calcat broasca…( jelind)

– Ce ai facut? Nu are nimic, hai ca mai e putin

– Dar am dat in ea, daca am omorat-o? alte hohote tragice de plans isteric

….

– Clau, hai sa numaram, numaram pana la 2000 si inseamna ca am facut un km vrei?

– cat? pana la 2000? ( are you insane?) Nu vreau…

…..

– Clau, tu cat faceai pe 600 de metri in generala?

– Eu nu faceam… (bocete)

– Dar pe 800 de metri?

– Nu auzi ca nu am facut niciodata? Nu am facut niciodata sport la scoala ( asa se explica multe lucruri)

….

– Ce e acolo!?!

– Unde Clau, nu e nimic.

– Acolo, acolo in marginea drumului. Ce e? un caine? (bazaind)

– Nu e nimic, e doar un bustean, nu ma mai speria

Si tot asa 25 de minute cat am parcurs cei 4 kilometri si am ajuns la masina si m-am prabusit pe bancheta din spate si am mai plans o tura zdravana pana am primit o pereche de incaltari noi si uscate cu 4 numere mai mari si o gura de coca cola 🙂

Era ora 23:00 la exact 13 ore de cand plecasem din acelasi loc si supravietuisem celei mai lungi ture.

In caz ca ati avut destul de multa rabdare cat sa imi cititi povestea trebuie sa trag niste concluzii legate de ceea ce s-a intamplat.

Intai greselile:

Am plecat de un traseu necunoscut, pe cel mai lung drum spre destinatie( banda rosie ocoleste mult).

Nu ne-am gandit ca refugiul ar putea fi plin, fiind weekend, si am pierdut timpul pe traseu, cort nu aveam la noi.

Nu am incercat sa gasim loc printre ceilalti la refugiu si am ales sa plecam desi era foarte tarziu, nu stiam traseul de intoarcere dar stiam cat dureaza si ca ne va prinde intunericul pe la jumatate. (fitze)

Partile bune:

Am avut la noi pelerine pentru cand a plouat ziua, bete de trecking care ne-au ajutat enorm la coborare si m-au salvat de o cadere in rau, plus ca le-am folosit pentru a lumina traseul.

Am avut frontale si saci de dormit in caz ca ar fi fost nevoie sa ne facem un adapost.

Am avut noroc

Am avut parte de sustinere si intelegere destul cat sa afirm ca daca ar fi sa traiesc din nou aceeasi experienta as alege sa o traiesc in aceeasi componenta a “echipei”

Partile foarte bune:

In ciuda faptului ca am plans mai ceva ca un copil ( si mi-e tare rusine de detaliul asta) nu am abandonat, nu am incetinit ci am mers inainte in ciuda frigului, a oboselii si a preaminunatei dureri de cap care ma chinuia.

Sunt o inconstienta dar sunt o inconstienta curajoasa si mai ales norocoasa, doar ca norocul meu e cu dus intors 🙂

V-am desenat pe o harta traseul de sambata(in verde),

si am pus un album pe picasa. Voi insera cateva imagini si aici, cand o sa am timp.

Am omis multe detalii din graba de a va povesti ca sa nu mai fiu nevoita sa povestesc pe rand tuturor celor care ma intreaba de ce ma misc ca un zombie.

Ah, uitasem sa va spun ca ma dor toti, dar toti muschii, si umerii si gatul si talpile ma ustura si am gleznele umflate inca, ca m-am bronzat pe picioare de la glezne la genunchi(now this is tragedy).

Sambata spuneam ca nu voi mai urca niciodata in Iezer.

Duminica ma gandeam ca ar trebui sa parcurg traseul punct albastru si ziua, sa vad daca o sa imi para la fel de inspaimantator si mai spre seara ma gandeam ca probabil o sa trebuiasca sa urcam si la Batrana sau la Papusa candva. 🙂

Astazi imi fac cu ochiul pozele Georgianei si ale lui Robert din Ciucas, ca sa nu mai spun de minunatiile surprinse de Ioan tot acolo.

De unde atata energie? Nu stiu, dar voi profita de ea sa ajunga cat mai sus si cat mai departe.

Da, se poate spune ca m-am invatat minte dar nu m-am lecuit :). Abia astept urmatoarea iesire dar promit ca o voi gandi mai bine.

Ale, nu ma certa prea tare. Promit ca nu mai fac 🙂

P.S Asa aratau duminica dimineata bocancii mei abandonati de cu seara in masina. Cred ca sunt inca uzi…

P.S2 Fiindca daca nu ati fost in perioada asta a anului pe munte si nu “ati avut parte” de muste asa cum am avut noi, nu o sa ma credeti, va arat si una din pozele distruse de catre perfidele individe. Mai am vreo 160 din cele 200 de poze facute toata ziua.

%d bloggers like this: