• Best Of:

  • Archive

  • Advertisements

Happy

This is how a great weekend looks like

This is how a great weekend looks like

Advertisements

Raport de jumatati de tura 7 Scari si Tamina, 17 ian 2010

Cu o zi inainte, pe 16 pe freemeteo.ro se anuntau -11 grade in Piatra Mare si ceata mai toata ziua.
Horoscopul lui Robert spunea ca a doua zi il astepta: o zi minunata in compania celor dragi.
Cei dragi erau Georgiana, cea mai buna prietena a mea si eu.
Ascultand mai mult de horoscop decat de freemeteo care de altfel e un prieten de nadejde( Emi ne dadea zilnic prognoza pe zilele urmatoare in august anul trecut cat am umblat prin Apuseni), am hotarat sa dam o fuga pana in Piatra Mare duminica de dimineata.
Ne-am trezit la 7 la Pitesti si am patinat de la scara blocului pana la masina inghetata. Am stat o vreme in cumpana daca sa plecam sau sa revenim la somn avand in vedere ca strazile erau transformate de ploaia si gerul de peste noapte in patinoare.
Am pornit la drum pe la 8:30, deja cu o ora intarziere prin Campulung, Rucar, Bran, Predeal, Timisul de jos, aprox 160 de km.
Pana in Fundata am mers in ceata, cu viteza minima insa Robert a invocat cu atata convingere duhul horoscopului pozitiv incat din senin am vazut ca ceata de pe Bucegi in dreapta si Piatra Craiului in stanga disparea asemenea unei cortine ridicate de magicieni nevazuti.
Am oprit in prima parcare si am iesit din masina cat sa facem cateva poze alergand de pe o parte pe alta a drumului ca sa prindem cand Bucegii vazuti printr-o fereastra in nori, fie Piatra Craiului alba si semeata pe fundalul unui cer albastruuu.
Am inghetat in cele doua minute cat am facut poze si am revenit la masina hotarata sa mai iau si bluza de rezerva din rucsac pe mine.
Nu ma simteam grozav si mi-era destul de greu sa ma mobilizez alaturi de restul echipei, care avusese parte de mai mult somn decat mine in ultimele 48 de ore.
Am ajuns pe la 12:30 la Dambul Morii si ne-am facut bagajele. Planul era sa urcam pana in varf, trecand prin 7 scari si sa coboram pe drumul familiar. Acelasi plan presupunea si sa fim la 10 la plecari si nu doua ore mai tarziu asa ca eu eram destul de sceptica in privinta obiectivului nostru maret.
Un telefon primit chiar la sosire m-a enervat destul ca sa decid ca nu imi pasa de riscuri si ca o sa urcam pana sus, urmand sa revenim la masina pe intuneric fiindca aveam frontale puternice si lanterne.
Am inchis telefoanele, am luat eu apa, harta si sandwich-urile, Georgi betele de trecking (eu le-am uitat pe ale mele acasa, cand am plecat din Bucuresti ), Robert restul bagajelor de maxim interes, adica si mai multa mancare, pelerinele de ploaie( pentru trecerea prin canion) si lanternele+ frontalele pentru coborarea pe timp de noapte.
Am pornit pe banda galbena, croindu-ne drum prin multimea de “turisti” de toate varstele care reveneau de la 7 scari sau tocmai urcau.
Partea deranjanta la traseul pana la 7 Scari are de-a face cu oamenii care il parcurg. Sunt de toate varstele, mult prea multi papucari/ pantofari care nu respecta reguli elementare de siguranta, a lor si mai ales a celorlalti. Depasesc aiurea, se ingramadesc pe podete si poteci inguste, isi lasa copiii sa sta tampi in mijlocul drumului cand tu cobori cu viteza o panta alunecoasa, etc
Traseul, usor de altfel, pana la canion devine o aventura atunci cand grupuri de inconstienti depasesc neatenti, aluneca si rad isteric sau abordeaza pasaje inguste si alunecoase din drum in timp ce tu ai prioritate si mergi atent sa nu iti rupi nimic.
Am ajuns in cam 45 de minute la canion, dupe ce , de cele mai multe ori am ales sa mergem pe langa poteca, prin zapada, fiindca in unele zone poteca era transformata in patinoar.
Daca noi, cu bocanci speciali alunecam, imaginati-va cum se “plimbau” pe acolo oameni in adidasi, pantofi, cizme de mers prin oras, etc.
La vremea respectiva eram hotarati sa trecem prin canion continuandu-ne drumul spre varf insa aveam sa ne razgandim in curand.
Pe peretii inalti ai canionului atarnau zeci de turturi uriasi si peste tot pe unde asta vara era apa limpede aparusera formatiuni ciudata de gheata, reflectand lumina.
Ne-am asteptat randul la urcarea pe prima scara si ne-am aventurat in canion. Scarile de metal alunecau ingrozitor. Aveam manusi asa ca nu am simtit cat de rece era metalul pe care ne inghetasera mainile atat in iulie cat si in august.
Dupa prima scara urmeaza un fel de podet cu scanduri lipsa, mai nou acoperite cu zapada sau gheata. A doua scara nu ne-a pus probleme insa iata-ne fata in fata cu a treia si cea mai lunga scara.
Asta vara, in prima tura avusesem parte de un dus rece fiindca apa curge prin canion pe langa scara sau pe scara in functie de debit. A doua oara venisem pregatiti cu pelerine iar acum am descoperit uimiti ca nu mai aveam de-a face cu o scara de metal ci cu una de gheata.
Ne-am uitat vreo cateva minute unii la altii si la scara acoperita cu gheata de o palma, apoi in sus catre capatul scarii.
O parte din mine vroia foarte tare sa ne aventuram atat pe scara inghetata cat si in sus pe munte, stiind ca avea sa fie epuizant si ca urma sa coboram pe intuneric insa oricat de motivata ar fi fost dorinta mea nu puteam sa ii pun pe Georgi si Robert in pericol doar fiindca aveam eu ceva de demonstrat, demonstratie care se putea dovedi a avea un pret prea mare.
Am decis, cuminti sa facem cale intoarsa si sa gasim inca un traseu lejer cu care sa incheiem ziua.
Asa se face ca in jur de ora 15 eram inapoi la masina si hotarasem sa ne intoarcem in Timisul de Sus si sa urcam pana la cascada Tamina.
La 15:30 plecam spre Tamina pe banda albastra. Eu renuntasem la rucsac, Georgi la betele de trecking si doar Robert si-a luat rucsacul cu frontale si ceva mancare.
Traseul era nou pentru toti si ni s-a intamplat de cateva ori sa scapam din vedere marcajele fiindca ne intalneam cu drumul tot mai inzapezit si aveam tendinta de a-l urma, desi era calea cea lunga catre Tamina.
Dupa primele 20 de minute traseul a inceput sa ne placa tot mai mult fiindca am trecut de la cativa centimetri de zapada la un strat mai gros care ne amintea de zapada din copilarie.
In drum spre Tamina am facut afirmatia zilei auzindu-i pe Georgi si Robert ciondanindu-se din aproape orice. Replica a fost: Nici nu stiti ce bine imi pare ca am venit singura pe munte. Ori de cate ori va aud certandu-va pentru o mie de nimicuri ma bucur ca sunt singura.
Fiindca nu stiam traseul si cascada Tamina nu e prea bine semnalizata am reusit sa trecem pe langa ea fara sa o vedem. Pe la 16:30 am realizat ca urma sa se innopteze si nu are nici un semn ca s-ar apropia cascada. Putin mai devreme eu mersesem pana la indicatorul din preajma ei insa colegii de suferinta preferasera sa urmam singura urma croita prin zapada decat sa imi urmeze instinctele de pseudo-montagnarda.
Abia ajunsi acasa aveam sa descoperim ca am trecut destul de aproape de cascada si ca pe vremea cand am decis sa ne intoarcem la masina deja eram destul de avansati pe traseul de dupa Tamina spre Vf Piatra Mare.
Pe la 17 fara 20 am decis ca e cazul sa ne intoarcem din calea unui val de ceata care cobora spre noi dinspre munte.
In 25 de minute eram la masina fiindca ne-am intors la pas alergator aproape. Ii spusesem lui Georgi care incepuse ziua cantand sa isi pastreze energia si inspiratia pentru cantece la coborarea de seara insa nu ma ascultase. Probabil ca am fi cantat toti trei cu mare foc daca am fi stiu ca zona de mai jos de Tamina este cunoascuta si cu denumirea de “ursarie”.
Robert in fata, Georgi la mijloc si eu in spate, cu fluierul la indemana am facut cea mai rapida coboarare la intrecere cu intunericul si desi Terry Pratchett e de parere ca oricat de repede s-ar deplasa lumina intunericul ajunge la destinatie inaintea ei, noi am reusit sa ajungem la masina cu cateva minute inainte sa vina noaptea.
Am pornit spre Bucuresti la 17:30, prin Targoviste. Oamenii aveau sarcina de a ma duce acasa, in Militari si pe urma trebuiau sa plece acasa la ei in Pitesti.
Din fericire un prieten din Bucuresti era in Tgv si m-a asteptat sa mergem impreuna spre casa in timp ce Georgi si Robert au plecat spre Pitesti prin Gaesti.
Mai e nevoie sa spun ca tot drumul pana la Tgv am pus la cale alte iesiri si ne-am facut planuri pentru tura de vara din August in Apuseni, doua saptamani in aproape aceeasi formula?
Pana la urma horoscopul lui Robert a fost exact, am petrecut o zi grozava cu cei mai buni prieteni, ne-am bucurat de zapada si de munte,
am depanat amintiri si ne-am facut multe alte planuri.
Hotararea principala a fost ca astfel de iesiri sa se petreaca cel putin o data pe luna, probabil de doua ori, avand in vedere ca deja am discutat, ieri, de posibilitatea de a urca duminica pana in Ciucas.
Trebuie sa il consult pe Ioan pentru a afla alte cateva trasee light de strabatut pe timp de iarna.
Cam atat despre jumatatile noastre de tura. Voi continua cu urmatoarea iesire cat de curand.
I’ve been there and just loved it!
%d bloggers like this: