• Best Of:

  • Archive

  • Advertisements

Photo of the week – 37

Advertisements

Aventura Charlieee

Weekend prelungit, deci mergem la munte. Desi anul asta nu a fost unul in care planurile sa fie respectate si chiar sa ajung in destinatiile dorite, gen Ceahlaul de Paste inlocuit cu Musala si Retezatul inlocuit cu Slovenia, iata ca se implineste unul din visele mai vechi si din proiectele pentru 2011.

Mergem in Cheile Nerei, cele mai lungi chei din Romania si probabil cele mai frumoase. Pentru sustinerea aceste idei voi prezenta luni seara, la intoarcere, un album complet cu frumusetile zonei.

 Incarc mai jos o harta cu zona pe care o vom explora, precum si un scan dupa o harta de la Ioan, in care am desenat planul nostru pe urmatoarele trei zile.

 Harta oficiala:

 Scan dupa o harta a zonei + desenele mele 🙂

Mai multe informatii tehnice despre Cheile Nerei gasiti aici: http://www.infocheilenerei.ro/

 Imagini splendide din traseele pe care abia astept sa le parcurg, a surprins Ioan acum cateva luni si le-a publicat aici : https://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/LaScaldatPrinLacrimileBeiuluiSiCheileNerei#

Noi vom reface traseul facut de catre Ioan si echipa lui scurtand distantele mari care pot fi parcurse cu masina. Cel mai lung traseu va fi cel prin Cheile Nerei, pana la lacul Dracului si inapoi, traseul estimat la 6 ore – one way, asa ca vom campa sambata noaptea pe langa lac.

 Va doresc sa aveti parte de carari insorite si de fotografii inspirate. Mie puteti sa imi urati sa nu ma intalnesc cu nicio vipera  😀

 

31 Iulie – 1 August, Piatra Craiului

Asa cum exista oameni speciali, de care te simti legat din prima clipa, tot asa exista si locuri speciale, in cazul meu, dupa cum banuiti, munti speciali.

Povestea mea de dragoste cu muntele a inceput relativ tarziu, pe la 19 ani, in umbra Pietrei Craiului.

Simt ca dupa atatia ani si atatea intamplari minunate care ne-au legat, relatia noasta speciala va dura pentru totdeauna. Poate ca va fi asa cum imi imaginam cu Daimon in incursiunile noastre nebunesti la Curmatura in miezul iernii, cu o pereche de manusi la doua persoane, ca vom ajunge sa fim doua babute carcotase (mai carcotase) crosetand sosete sau povesti pe bancute, la Curmatura, cu o a zecea generatie de Saint Bernarzi la picioare.

Vineri am pornit din nou spre piatra mea draga, intr-o ultima incursiune de weekend inainte de Vacanta cea Mare, un fel de incalzire si repetitie generala pentru saptamana in Apuseni.

Destinatie: Satic, pensiunea Cabana Padurarului, iar a doua zi traseu de la Garofita Pietrei Craiului pe creasta, varful La Om ( 2238 sau 2244m), pe La Lanturi.

Daca ati auzit de lanturi, vezi zambi, probabil, asa cum zambesc si eu cand imi amintesc de traseul de sambata. Zambetul e putin fortat, nu fiindca nu mi-a placut la nebunie traseul, ci fiindca pana si un zambet pune in miscare muschi de a caror existenta nu stiam, s,i care, momentan, ma dor.

Fiindca a fost un weekend in care s-a ras foarte mult dar s-a si discutat serios, s-au studiat limba romana, geografia si, intr-o mai mica masura, natura umana, as putea sa descriu weekendul trecut ca fiind “Suprem” ,dar apelativul a fost deja monopolizat de Alex.

Weekendul a avut doua surprize placute in persoanele lui Alex si Luci. Alex e baiatul de la vodafone, in carne, oase, umor si putin sarcasm. Lucian, fratele lui, e la fel de amuzant dar pe stilul mucalit.

Pe langa aventura urcarii pe munte si presupusa odihna/ relaxare de weekend, pe parcursul celor doua zile s-a defasurat o competitie acerba de acumulare de bile albe versus bile negre dar despre « fazele memorabile » mai tarziu.

Planul de bataie era simplu. Cazare la cabana, a doua zi plecare cu masinile catre Garofita de unde trebuia sa inceapa urcusul catre creasta.

Am fost 11 persoane cu 4 masini. De la cabana unde am dormit vineri spre sambata pana la punctul de plecare pe traseu, Garofita Pietrei Craiului, erau 7 km.

Stabilisem sa plecam la 7 dimineata dar pe la ora 8 inca nu ne mobilizasem si cand am reusit, surpriza. Numai noi, trupa speciala, intentionam sa mergem cu masina la Garofita, ceilalti hotarasera sa mearga pe jos.

Zis si facut, de fapt una zis si alta facut, ne-am vazut in situatia de a pleca inainte, cu masina, catre Garofita si mai apoi, odata ajunsi, de a-i astepta pe ceilalti.

Noi am ajuns in jumatate de ora, dupa ce am incurcat putin drumul. Prietenii nostri au ajuns doua ore mai tarziu, cand noi deja hotarasem sa mergem inainte si le lasasem un bilet la masina.

Ca la inceputul oricarui traseu care se respecta, am fost insotiti in prima parte de un caine de la cabana. De la Garofita am pornit in sus, pe valea seaca a unui rau, ingnorand marcajul punct galben care ducea in poiana Tamaselului, pe la stana. In timp ce punctul galben ducea in sus, stanga, abrupt prin padure, noi am mers pe firul vaii pana am ajuns la bariera de netrecut a padurii si apoi am urcat in stanga, un deal plin cu zmeura si fragute coapte, care de altfel au facut urcusul mult mai usor.

Urcand dealul abrupt, la intamplare, am iesit in traseul triunghi rosu si ne-am intors putin din drum pentru a intra in traseul corect, banda rosie, intr-o poiana frumoasa si insorita.

Desi mergeam incet ca sa le dam ocazia celor din urma sa ne ajunga, am ajuns in curand la iesirea din padure intr-o zona cu grohotis, putin mai sus de Umerii Pietrei Craiului. Deasupra, pe creasta, norii alergau ca nebunii de parca stiau ca venim noi, iar fremeteo ne prezisese o zi senina cum rar se vad prin Piatra.

Acolo am intalnit primele garofite, maci galbeni, si cateva flori de colt aproape ofilite. Intre zona asta si Zaplaz am intalnit primii turisti din suta de oameni cu care ne-am intalnit in ziua aceea pe munte. Primii au fost doi baieti din Brasov care mergeau de la Spirla la Garofita si care le-au transmis prietenilor din grupul din urma ca ii asteptam mai sus, la Zaplaz.

A urmat un grup de alpinisti care ne-au indicat traseul catre lanturi in intersectia care duce catre Spirla si Ploaiul Foii, iar pe la 12:30 eram la Zaplaz minunandu-ne.

Nu va inchipuiti ca peisajul era cauza mirarii noastre fiindca acesta era spectaculos dar ne obisnuisem. Mirarea era cauzata de grupul de aproximativ 40 de adolescenti care pareau ca vor sa asedieze muntele. Am spus adolescenti? Am vrut sa spun adolescente din norvegia, in adidasi, fara apa la ele, insotite de trei ghizi la fel de tineri si inconstienti si de 3 profesori care aveau sa faca in curand cale intoarsa pe motiv ca lasasera masinile in Plaiul Foii.

La urcusul pe primul lant, dupa o pauza lunga in care am tot sperat sa fim prinsi din urma de grupul nostru, am stat inca o jumatate de ora la coada cat sa urce toate fetele si sa coboare alte grupuri de turisti.

Traseul se anunta a fi mai aglomerat decat Bucurestiul la ora de varf, la fel de zgomotos si neplacut.

Nu ma intelegeti gresit, peisajul era fantastic, senin cat vedeai cu ochii, stanci si abrupturi care iti taiau respiratia, insa, in loc sa fie apreciat in liniste si tratat cu seriozitatea si atentia necesare unui urcus mai mult decat dificil, muntele nostru drag era asaltat de o cohorta de copile inconstiente si galagioase din cauza carora cred ca au fugit toate caprele negre tocmai pana in Bucegi.

Traseul e unul greu, de tratat cu seriozitate si atentie, si, la vremea lui, a facut multe victime, in urma carora au ramas cruci sau placute cu sfaturi pe care ei insisi nu le-au urmat.

S-a inaintat greu din stanca in stanca, stand la coada la urcusul in zonele asigurate cu cabluri, schimband impresii si mai ales glume cu echipa proprie cat si cu grupurile cu care ne intersectam.

Am ras de Lucian care avea rau de inaltime si se mula perfect pe suprafata stancilor de fiecare data cand ajungea deasupra unui hau, am ramas cu bocancul intepenit intre doua stanci si a trebui sa deschei siretul si sa scot piciorul pentru ca apoi, cu greu sa extrag si bocancul, am rabdat de sete si am tot urcat printr-un peisaj de o frumusete si salbaticie incredibile.

Am ras mult, in ciuda oboselii, dar am avut si momente neplacute.

Unul din amanuntele care m-au marcat si pe care nu il voi uita niciodata este tare greu de redat in cuvinte. O sa incerc in speranta ca povestea mea va constitui o lectie utila pe drum de munte.

V-am povestit deja de grupul numeros de copii, ca nu am cum sa le spun altfel, care urcau pe munte. Printre zecile de fete se gasea si una cu evidente probleme de greutate, care dupa nici primul sfert de traseu se afla intr-o stare deplorabila.

Fiindca ramasesem in urma grupului nesfarsit de inconstienti a trebuit sa asteptam ca saraca fata sa fie convinsa printre lacrimi si suspine infioratoare, sa inainteze pas cu pas, moarta de frica, tot mai sus, din stanca in stanca si din lant in lant.

Nu am vazut in viata mea un om mai disperat, aflat, evident, la capatul puterilor.  Desi era mult mai usor sa coboare, fiindca abia trecuse de primele doua zone cu cabluri, fetei ii era prea frica sa se intoarca asa ca inainta, cu eforturi supraomenesti, aproape tarata de catre colegele care ramasesera cu ea, nici 5 fete din tot grupul.

Planul  oamenilor era sa ajunga in creasta, si de acolo sa coboare in Zarnesti, in aceeasi zi. La 5 seara, cand noi le-am intalnit pe fete cand coboram deja spre masina, mai aveau cam o ora pana pe varf, in ritmul in care inaintau.

As fi vrut sa fi putut face ceva pentru ea, dar nici macar un cuvant de incurajare nu ii puteam adresa fiindca nu ne-ar fi inteles si fiindca niciodata privirea ei nu se dezlipea de stancile de care se lipea pana si cu obrajii murdari de praf si lacrimi.

Nu stiu daca fata aceea a ajuns in siguranta in Zarnesti, si, daca da, la ce ora, nu vreau sa stiu ce a fost in sufletul ei in toate orele acelea nesfarsite de chin. Nu inteleg inconstienta adultilor care au lasat-o sa se aventureze pe un asemenea traseu si sper din tot sufletul ca, mai ales ea si apoi toti oamenii intalniti pe drum, au ajuns cu bine la destinatie.

Nu era Everestul ci doar un traseu dificil din Piatra Craiului dar ne-am simtit cum probabil ca s-au simtit cei care au urcat pe Everest, intalnind in drum oameni pe care nu aveau cum sa ii ajute si neactionand stiau ca ii lasa pe acestia sa moara.

Cand am ajuns sus si am oprit nici un mai stiu daca picioarele imi tremurau de frica sau de oboseala. Ne-am odihnit putin, prea putin si am hotarat sa ne grabim spre masina si casa, unde speram sa ajungem pe lumina.

Al doilea grup, care venise pe jos la Garofita, abandonase deja traseul de la Zaplaz si era in drum spre casa.

Am coborat in timp record pana la Zaplaz, 45 de minute in loc de doua ore la cat era estimata coborarea. S-a discutat mult despre prize si modul lor de utilizare, insa, in mare, singura indicatie retinuta si repetata obsesiv, nu stiu de ce, a fost aceea de a cobori cu cablul intre picioare, cu ambele maini pe cablu si nu cu o mana pe cablu si celelalte trei membre si dintii infipti in stanca.

Dupa ultimul lant, in sens invers, de sus in jos, o placa si un cuplu cu intentii bune ne-au deturnat de la traseu pe o asa zisa scurtatura si pe o poteca imaginara care ne-au purtat deasupra unei prapastii, asta dupa ce tocmai pariasem ca ajungem in doua ore la masina.

Cand am ajuns deasupra haului si am realizat ca trebuia sa facem cale intoarsa vreo jumatate de ora am cedat un pic. Nu am plans(nu, nu, nu), dar m-am suparat si am mers asa, suparata inca o jumatate de ora pana am reusit sa revenim la traseu.

Deja ma durea capul ingrozitor si genunchiul stang scartaia de zor, nu mai aveam apa ci doar o cutie de RedBull pe care am impartit-o la 4.

Baietii imi luasera impotriva vointei rucsacul si pana si aparatul care si asa ma incurcase atat la urcare cat si coborare, fiindca ma tot impiedicam de el.

Intre Umerii Pietrei si Grohotis am facut peste 30 de minute de disperare in care in ciuda soarelui care oferea un spectacol de zile mari deasupra Iezerului eu nu mai aveam energie nici cat sa ii cer lui Alex aparatul foto. Eram de zece ore pe traseu si mai aveam inca 3, cel putin, pana la masina, apa nu mai aveam si cel putin doi genunchi din cei 8 cati aveam la un loc( noi, echipa), erau grav avariati.

Ne-am revenit, usor, usor, si am inceput sa coboram si sa vorbim cate in luna si in stele, de la rotula de sarpe ca substitut la rotula de genunchi, la fleica de zmeu ( ca ne era si foame), la simfonia reprezentata de o sticla de cola rece, proaspat desfacuta, la centrifuga si centripeta, tribulatie si turpitudine, zona poplitee, tehnici de agatat, caini, norvegience, gratar, jocul cu mancarea, papanasii pierduti la pariu fiindca déjà trecusera doua ore si masina era un punctulet mic in zare.

A fost lung drumul catre Garofita, dar strabatut cu oameni buni si cu simtul umorului, asa ca, ba amintindu-ne de Iezerul care oricum se vedea in zare, ba planuind incursiunea de a doua zi, la papanasi, precum si revenirea triumfala de la cabana unde echipa nr 2 probabil ca ajunsese déjà, am ajuns la masinuta si am schimbat bocancii cu o pereche de incaltaminte mai comoda, ca macar atat sa invat dupa lunga zi si istorie a Iezerului varianta semi – horror.

De la Garofita inca o jumatate de ora cu masina pana la cabana, unde echipa nr 2 ajunsese doar in urma cu o ora, dupa alti 7 km pe drumul pietruit, pe jos si nenumarate bataturi la picioare.

O sa va arat traseul facut de noi precum si cel parcurs de ei, ca sa apreciati singuri cine a fost mai castigat si sa imi spuneti daca e mai important sa iti pastrezi masina ca noua sau sa te bucuri de beneficiile pe care ti le ofera.

Pastrat masina, distrus picioare, vazut si inghitit 14 km de praf de voie( soferii), de nevoie ( pasagerii lor).

Noi, ceilalti, outsiderii, galagiosii, geografii de la miezul noptii, numarand tarile din Europa care nu se termina in « a », am petrecut o zi de neuitat pe creste spectaculoase de munte, am facut fotografii grozave si am ras cat pentru un an.

V-am facut iar harta, de data asta cu legenda parca mai coerenta.

De la Cabana Vanatorului am plecat noi, cei patru, cu masina pe linie albastra punctata, pana la Garofita. De la Garofita am urcat pe traseul indicat de linia albastra (lipsa traseu, apoi triunghi rosul apoi triunghi albastru, apoi banda rosie care duce pe varf). La coborare, dupa ratacirea de rigoare, cat sa pierd pariul, am coborat la Garofita in continuarea benzii rosii pe punctuletul galben (marcaje ), linia urmata in coborare este cea in culoarea “verde praz”

Echipa nr. 2 a urmat traseul cu linie rosie continua in desenul meu, per pedes.

Toata aventura a durat 13 ore si a meritat fiecare secunda.

Imaginile se vor regasi pe Picasa, dupa cum v-ati obisnuit. Am spus iar ca nu o sa mai facem nebunii dintr-astea, ca nu vom mai uita durerile de picioare, setea si celelalte aspecte neplacute, insa mai apoi am inceput sa planificam o tura la Curmatura in toamna, un Retezat sau un Negoiu pana nu se strica vremea..

Fotografiile se gasesc aici

Drept concluzie, va ofer doua imagini speciale din Piatra cea luminoasa a Craiului:

Si o alta perspectiva:


O relatare interesanta a unei ture care a avut loc doar cu cateva zile inainte de a mea gasiti aici, acasa la Irina, care ne promite la randul ei poze pe picasa.

21 Martie 2010 – Tura in Piatra Mare (Povestea)

Iar in Piatra Mare!?!

Da, pentru a patra oara in Piatra Mare fiindca e un munte frumos si fiindca desi eu am urcat de doua ori anul trecut odata pana pe varf si odata doar pana la cabana, anul asta cu Georgi si Robert am ajuns doar pana la 7 Scari in ianuarie, pe cand duminica tinteam varful.

Gasiti prin blog relatararile celorlalte ture in Piatra Mare pe care pot afirma acum ca am vazut-o in toate anotimpurile.

Urcand spre varf am afirmat, ca si la prima ascensiune de altfel, ca este ultima data cand urc. De data asta cred ca ma voi tine de cuvant, totusi, doar daca nu cumva mai apar alti prieteni care au nevoie de ghid pentru Piatra.

Ziua a inceput la 7 dimineata in Pitesti acasa la Georgi si Robert. Am facut repede sandvisurile si am plecat spre Timisul de  jos prin culoarul Rucar-Bran, Paraul Rece, Predeal, Dambu Morii .

Pe la 11 eram la Dambul Morii, ne-am pus sandvisurile si  dulciurile in rucsaci si am pornit la drum.

Un alt motiv pentru care nu mai vreau sa merg in Piatra Mare, pe langa faptul ca am ajuns sa o cunosc prea bine,  este legat de “turistii” care impanzesc zona, mai ales cea pana la 7 Scari.

Niciodata in calatoriile mele nu am intalnit oameni mai ciudati, mai neprietenosi sau pur si simplu inconstienti ca cei din Piatra Mare.

Ca erau incaltati cu bascheti de panza sau pantofi sport e una. Ca purtau blugi sau hainute subtiri e alta. Ca miroseau ca sa nu spun “duhneau” a bautura e ceva impardonabil. Ca alergau prin zapada pe poteci inguste riscandu-si propriile vieti si pe cele ale celor pe care riscau sa ii loveasca e un fapt de mentionat si necomentat.

Bineinteles ca toti eroii posesori de cutii de bere purtate in mana, ramasesera in tricouri iar in cel mai rau caz intalnit se tavaleau in zapada mai ceva ca ursii polari.( evident ca am vrut sa spun porcii)

Noi ne-am vazut linistiti de drum in propriul ritm si facand abstractie de fauna locala.

Pe la 12 am ajuns la 7 Scari.

Canionul era practicabil, pericolul era reprezentat exclusiv de catre “turistii” in pantofi sport sau ghete cu toc, avantandu-se pe scarile ude,  incercand sa impresioneze pe cine stie cine.

Ne-am scos caciulile din rucsaci, am mancat cate un Twix cat a urcat Robert sa vada daca putem trece prin canion si apoi ne-am avantat pe scari in sus oprindu-ne sa facem poze si sa ne depaseasca ultimul grup de inconstienti care se grabeau spre nicaieri.

Tot mi-e frica de scarile cele mai lungi, m-am udat pe scara de langa o cascada, mai precis mi-a intrat apa prin maneca stanga a gecii fiindca nu o prinsesem bine.

Recomandarea mea e sa va luati manusi pentru traversarea canionului fiindca va vor fi utile chiar si in mijlocul verii. Eu le-am uitat pe ale mele acasa, sambata seara, asa ca mi-au inghetat mainile pe scari insa mi-am revenit repede.

Am facut doar cateva poze, pe motiv de maini inghetate, si ne-am continuat traseul.

Turismul  ia sfarsit in canion si dupa traversare ai ocazia sa te bucuri de liniste si natura.

Urcusul e abrupt, eu mi-l aminteam mai lin si asa le-am spus si colegilor mei de tura care m-au bombanit putin. A fost prima data cand am folosit betele de trecking la capacitate maxima si am observat cat de utile ne-au fost in ascensiune. Nu stiu vara care este aportul lor insa iarna, pe zapada, sunt fantastice.

Exista un punct in orice calatorie in care ajung aproape de punctul limita in care simt ca nu mai pot sa fac un pas macar ca inima care imi bate tare tare nu va mai putea duce inca un pas, ca o sa ma asez pe jos si o sa plang ca vreau acasa insa respir adanc, beau putina apa si imi revin.

Am invatat sa nu ma mai vait si sa am incredere in propriile puteri asa ca am ajuns intotdeauna unde mi-am propus.

Pe la trei si jumatate, la doua ore dupa ce trecusem de canion am inceput sa vedem lumina de pe platoul pe care se afla atat ruinele vechii cabane

cat si noua cabanuta in care nu am intrat niciodata insa mi-e draga fiindca are panouri solare si doi dulai mari si albi iar vara chiar si magarusi.

Am urcat de un colt de stanca

si am facut cateva fotografii in cele 15 minute in care soarele a fost bun cu noi si nu s-a ascuns in nori.

Unul din dulai ne dadea tarcoale fiindca auzise fosnetul ambalajelor de Mars si mai apoi l-a urmat pe Robert pe o stanca parca pentru a vedea si el ce fotografia Robert de zor, acolo.

Ne-am odihnit cateva minute, timp in care s-a innorat si nu parea ca mai avem vreo sansa de a se insenina.

Dupa ce in urma cu cateva minute vazusem un grup de temerari inaintand asemenea unor furnici pe varful Piatra Mare, care era si destinatia noastra, am inceput sa vedem varful disparand in ceata.

S-a facut ora 16 fara cateva minute cand ne-am hotarat sa pornim mai departe cu mult prea putin entuziasm din partea mea si a Georgianei.

Bocancii mei si-au pierdut puterile magice si nu mai sunt waterproof ( trebuie sa trec pe la Decathlon sa iau un spray impermeabilizant) asa ca imi simteam deja picioarele ude si reci si pana in varf zapada era tot mai mare si mai aveam cel putin o ora de mers.

O ora dus, una intors, intre doua – trei ore pana la masina de la cabana….am decis ca ar fi mai intelept sa facem cale intoarsa decat sa coboram de pe munte pe intuneric, desi aveam frontale si lanterne.

Robert s-a suparat putin fiindca vroia sa ajunga pe varf insa a recunoscut ca am fi ajuns prea tarziu pentru a vedea panorama, eu am rasuflat usurata gandindu-ma ca mai aveam destul pana in Bucuresti si Georgi s-a bucurat alaturi de mine.

Ne-am oprit sa luam apa inainte de coborare timp suficient cat sa dau un telefon si sa aflu ca am cu cine sa plec din Predeal spre casa in timp ce Georgi si Robert plecau spre Pitesti tot pe la Paraul Rece.

Am ales la intoarcere drumul familiar, banda rosie, care este putin mai lung dar mult mult mai usor, mai ales la coborare. Pe prima portiune de traseu am zburat aproape alunecand pe picioare si regretand ca pelerinele de ploaie nu era bune ca sa coboram cu ele.

Tot acolo, Robert si-a amintit ca am scapat de bataia cu zapada in Piatra Craiului si a luat masuri, in ciuda protestelor mele.

Georgi a stat si a facut poze dar nu pot sa o condamn, si eu am facut acelasi lucru in ianuarie.

Pe urma ne-am impacat si am pornit mai departe. Fiindca mergeam destul de repede inaintea lor am avut ocazia sa vad o caprita care ne privea curioasa la cateva zeci de metri. Am scos aparatul si le-am facut semn sa se apropie incet, ca sa nu o sperie.

I-am facut poze si ea a fost cuminte cateva minute. Cand s-a plictisit, a plecat spre padure unde am descoperit ca o astepta inca o surata de-a ei.

Ne-a aruncat o ultima privire si s-a indepartat printre copaci.

Ne-am continuat drumul vorbind, bineinteles, de tura din Apuseni prevazuta pentru la vara, de Iezer Papusa, de mici ture prin Ciucas si bineinteles Piatra Craiului.

Desi discutia a fost interesanta si antrenanta, drumul a parut lung fiind, comparativ cu cel de la urcare, mult mai lung.

Pe la sase jumatate am ajuns la masina. Jos, la Dambul Morii din zecile de masini de dimineata ramasesera doar doua, a noastra si a unui cuplu pe care l-am lasat in urma.

Muream de foame fiindca desi am plecat din Pitesti cu 10 sandvichuri delicioase, Georgi pusese in rusacul meu doar patru, asa ca toata ziua am mancat doar un sandvis, un twix si un Mars( un sandvis de persoana, deci cu unul ne-am intors la masina, din solidaritate pentru foamea intregului grup).

Poate parea mult dar la munte mi-e de zece ori mai foame decat in oras asa ca am ajuns, ne-am lasat bagajele si am mancat in masina, sandvisuri, croisante, eugenii si la intrebarea lui Robert, daca mai avem ceva,  s-a venit cu propunerea de a o lua de la capat cu sandvisurile.

Am plecat dupa ce am mancat si am vazut ca si cuplul ramas in urma a ajuns la masina.

Ne-am despartit in Predeal, dupa ce am mai stat putin de vorba si pe urma nu mai am ce sa va povestesc fiindca am dormit tot drumul pana in parcare.

Va las cu imaginile. Data viitoare va voi povesti oare din Ciucas, din Iezer Papusa sau de undeva de unde nici nu planuiesc sa ajung?

%d bloggers like this: