• Best Of:

  • Archive

  • Advertisements

About books, travel and quotes

There are many reasons why my blog has become neglected and not a very loved instrument of self expression. One of the reasons might be the fact that I am not in a sharing mood, as I am mostly devoid of feelings and thoughts that deserve sharing. It might also be the fact that I am very caught in activities like reading, sewing ( yeah, big surprise, I know) and other unimportant but time consuming things.

Talking about books, I have just finished my 27th book this year and I am ready for number 28 ( You can see them all in my Reading list page).

Before getting on with my reading I have to express my true love for Robin Hobb and Joe Abercrombie. The later is my companion through a cruel and very interesting fantastic world since the beginning of summer, R Hobb just released a book that I’ve been expecting so all I hope for is a long winter and enough free time and tea to go with the reading.

Because this post was supposed to be also about travel and quotes, before saying goodbye for I don’t know how long I must share with you a quote and a photo. The quote is from Joe Abercrombie’s “Last Argument of kings” and it goes like this:

“Travel brings wisdom only to the wise. It renders the ignorant more ignorant than ever.”  

This makes me think of all the “tourists” as defined by Terry Pratchett who travel to exotic places but only eat burgers( to be on the safe side), or visit places “from the outside” because they do not want to pay the entrance fees. 😀

Oh, and a photo in which I see lances and their pointy tips and only Joe Abercrombie is to blame:

DSC_2019

Be safe and most importantly, be wise, my friends!

Advertisements

O tură cu cântec: Vihren ( partea a doua)

  • Mi-au furat sandalele!!
  • Ce???
  • Nu mai sunt sandalele lângă cort.
  • Păi unde le-ai lăsat
  •  Lângă cort, ca și tine, la intrare…
  • Ale mele sunt..
  • Nici ale mele nu sunt..
  • Ba, uite, ale tale sunt..
  • Nu, mai e doar una, cealaltă nu mai e…

Era 6 dimineața și mai câștigasem o oră de somn fiindcă la 5 era mult prea întuneric să strângem corturile. La trezire am descoperit că aveam cu 3 sandale mai puțin decât la culcare, două ale mele și una a Mădălinei.

Puțin mai târziu, cât încă bântuiam năuci în jurul corturilor căutând sandalele, un câine a venit nonșalant cu sandaua mea în gură, intactă.

Yuhu, săndăluțele mele frumoase și aproape noi, am zis, cu speranța că urma să îi găsesc și perechea în aceeași stare, fără probleme pe care să nu le poată rezolva un pachet de șervețele umede.

Potaia, văzând stropul de speranță din ochii mei, a hotărât să îmi strice visul și, până să ne strângem noi sacii de dormit și să ne pregatim de micul dejun, a apărut în gură cu ceva ce semăna vag cu sandaua mea.

Cât de vag? Păi cam așa:

:(

😦

 

  • Și eu ce fac acum? Merg acasă în bocancii de o tonă sau desculță?
  • Dar eu, mai că bâzâia Mădă care, în lipsa cadavrului săndăluței furate, spera în continuare să o găsească întreagă.

Fiindcă sandaua lui Mădă nu apărea, timpul trecea și mai aveam drum lung înainte, am mâncat în viteză și am pornit către cabana Vihren, lăsând corturile la uscat.

La 07:15 eram pe traseu, printre primii. Fiindcă am fost matinali, am găsit parcare chiar lângă cabană. Priveliștea, de cum începi să urci, este de vis, iar vremea se anunța minunată, în ciuda prognozei nefavorabile.

Inceputul traseului

Inceputul traseului

Traseul bandă roșie este relativ lejer, mai ales dacă nu te grăbești, dar noi ne cam grăbeam findcă trebuia să ajungem și acasă în aceeași zi. Grupul nu era tocmai omogen, așa că s-a fracționat ușor în două. Noul aparat foto, pe lângă că este mai greu, este și mai incomod decât vechiul și încă nu am găsit o modalitate de a-l transporta ușor și la îndemână.

Asemenea traseelor din Ro, traseul e estimat pentru supraoameni, la 3 ore. Peisajul mi-a amintit de Retezat și de traseul parcurs spre Vf. Retezat, fiindcă se urcă ușor, ușor mai multe terase, apoi se iese în creastă și de acolo începe urcușul adevărat către vârf, o piramidă impresionantă și, de ce nu, înspăimântătoare.

Priveliștile sunt de vis, crestele și lacurile zărite la tot pasul te lasă fără cuvinte. De unde știu toate astea? Păi parțial de la fața locului, parțial din povești, fiindcă, de data asta, neputând ține pasul cu ritmul alert al echipei, am hotărât să îi aștept la jumătatea traseului, lăsăndu-i să se grăbească spre vârf.

Am rămas pe un platou frumos, cu ochii în lacrimi, fără ceas sau telefon, plină de regrete, dar și conștientă că nu aveam timp pentru ritmul meu și că ritmul meu nu mai e nici măcar ce era odată, că obosesc prea tare să mai apuc să mă bucur de ceea ce văd și nu avea niciun rost să stric bucuria tuturor și tura în sine, încăpățânându-mă să mă târăsc către vârf, oricât de tare mă durea să rămân în urmă, văzând că merg mai departe oameni mult mai în vârstă decât mine, dar care aveau toată ziua la dispoziție și nu aveau de mers 10 ore cu mașina, imediat cum coborau de pe munte…

Cum a fost pe vârf

Cum a fost pe vârf

Am profitat de timp și de experiența în sine să mă bucur de peisaj și de liniște, de singurătate și de soarele fierbinte și, în două ore sau puțin mai mult, oamenii mi s-au alăturat, am mâncat de prânz și am coborât în ritm alert, doar coborârile sunt preferatele mele.

La ora 15:00 eram la un pas de Baderitsa unde ne întâlneam cu o frumusețe de țestoasă, beam o gură de apă rece, ne minunam de câte zeci de mașini erau parcate în zonă și ne grăbeam spre corturi, gândindu-ne dacă o să le mai găsim.

page 3

La corturi a urmat întâlnirea emoționanta a Mădălinei cu sandaua furată și între timp returnată. Am fost invidioasă când am văzut că a ei era ronțăită în proporție de doar 40%, pe când din a mea rămăsese doar talpa.

Am strâns corturile, acum uscate, ne-am bucurat că am coborât atât de repede văzând ce nori umpleau acum cerul și am fost cu greu convinsă că ar fi bine să îi las lui cuțu și cealaltă sanda, să se joace cu ea.

Drumul de întoarcere l-am parcurs în 10 ore, unii bucurându-se că au sandale, alții plângând că nu mai au, unii dormind, alții conducând. La miezul nopții trecusem de vamă și îi cântam lui Mădă la mulți ani pe o melodie specială și îi spuneam că ne pare tare rău ca nu i-am luat sandale de ziua ei.

A fost frumos, dar ar fi fost și mai frumos dacă ajungeam și eu pe vârf, ala că am un plan și o să-l pun în acțiune, imediat ce o să scap de febra musculară.

Detalii tehnice:

 

Traseu întors:  Bansko-Sofia-Ruse-București în 10 ore

Durata traseu spre Vihren: 3 ore la dus, 2.5 ore la întoarcere

Marcaj: banda roșie

Traseul este foarte aglomerat, erau sute de oameni pe el, iar porțiunea de drum cu 2 Km înainte de cabană era plină de mașini când ne-am întors.

Există apă pe traseu fiindcă merge în paralel cu un pârâu care izvorăște dintr-un lăculeț chiar inainte de urcarea in creasta.

Un alt traseu interesant din zonă, pentru cei fără rău de înălțime, este reprezentant de creasta Koncheto;

Benzina în Bulgaria este bună și mai ieftină decât în Ro, sunt nenumărate benzinării OMV și Gazprom unde puteți alimenta;

La dus am întâlnit un singur echipaj de poliție la pândă cu radarul ( în 700 de Km), iar la întoarcere niciunul;

 

Victime

  • Una bucată sandale mov, ronțăite cu mega entuziasm de un cățel simpatic
  • Una bucată sandale gri ronțătite de același individ
  • Una bucată telecomandă Nikon ( pierzător necunoscut)
  • Una bucată capac obiectiv pierdut de Mădă
  • Una bucată trepied uitat acasă ( unde nu îi place deloc)
  • Vânătăi, zgârieturi și febră musculară distribuite uniform între membrii expediției în loc de suveniruri

Temă pentru acasă

  • Robert trebuie să caute versurile melodiei “I would do anything for love” și să le traducă fără Google translate până la următoarea aventură;
  •  Subsemnata va organiza următoarea aventură, ceva mai pașnică și mai normal, sperăm;
  • Fiecare ocupant al mașinii gri va pregăti pentru următorul drum lung câte un CD cu muzica preferată cu care își va tortura partenerii de călătorie;

Cam asta a fost mica noastră aventură de oameni nebuni.

Şi ăştia suntem noi

Şi ăştia suntem noi

 Ne-au servit drept sursă de inspirație în planificarea turei:

În caz că v-a scăpat povestea zilei precedente, o găsiţi AICI

 Albumul:

Vihren (Rila Mountains)- August 2014

Dobrogea

DSC_9455

This is Dobrogea, a land of magic and beauty to get lost in for a lifetime.

I’m on my way to cloud number nine

Dragii mei,

Va scriu din aeroport unde, asa cum am promis, o sa va dezvalui destinatia aventurii mele de anul acesta. Stiu ca va fi o surpriza pentru toata lumea, a fost si pentru mine, insa este o surpriza absolut minunata. Ma voi folosi de o imagine pe care am creat-o distrandu-ma teribil.

Funny map of my trip.jpg

Da, merg in acea Georgia, o tara magica, dar prea putin cunoscuta, care din aceasta cauza nu figureaza pe lista prea multor calatori. Desi este la o aruncatura de bat, peste Marea Neagra, va trebui sa zburam mai intai la Roma si de acolo la Tbilisi de unde vom inchiria o masina si vom bate tara in lung si in lat vreme de 7 zile.

Tbilisi, Batumi, Mestia, Kutaisi, Kasbegi, Gori, Mtshketa sunt nume care poate nu va spun prea multe acum eu le stiu din carti si din relatarile prietenilor care au ajuns deja acolo. Sunt locuri la care doar visam, fara planuri concrete de a le vedea prea curand.

Ce va pot spune pe fuga despre Georgia este ca are o istorie absolut fascinanta, o clima deosebita, munti desprinsi parca din cele mai frumoase vise(Caucazul), nenumarate obiective in patrimoniul Unesco si zone idilice, neafectate prea mult de atingerea vicioasa a civilizatiei.

Desi departe de casa vom sarbatori Pastele ortodox alaturi de oameni cu aceeasi credinta si sunt convinsa ca va fi o experienta minunata.

Mi-e imposibil sa exprim in cuvinte entuziasmul si incantarea cu care pornesc la drum asa ca inchei urandu-va sa aveti parte de sarbatori frumoase. Mai multe va voi relata fie de la fata locului fie la intoarcere, in functie de capriciile internetului.

Must Break Free

Scars on mankind’s face : Auschwitz and Birkenau

I cannot write too much about Oswiechim, best knows as Auschwith a true place of horror but I will do my best in trying to explain what I have felt during the half a day visit to the labor camp turned now into a museum.

When my travel companions proposed that we visit Oswiechim I said definitely no. I have read enough books about WWII and the Nazis to know that the visit would be deeply disturbing and I did not want to face such a horror.

 

They insisted and I finally accepted to join them although I was quite scared about my reactions in front of the sight of things that made me so afraid when I was a teenager.

Now, after the visit I think the Oswiechim is a must see place for every person in this world.

Only the constant reminder of what happened there will help us not to let that horror happen again, and those who refuse to accept what has happened there should take a walk through that haunted and haunting place and maybe they will come to their senses.

The museum is extremely well organized and can receive a great number of tourists. It was overcrowded when we visited it even though it was a Friday.

From the attitude and clothing of some of the visitors, I understood that some of them should not have been there because it is a place for pilgrimages not for displaying extravagant minimalist clothes and taking sunbaths, but I think that freedom includes the right of people to be stupid and inappropriate also and we must accept that fact.

Guided tours in several languages are well planned and while waiting for a tour the tourists can see a short movie about the bloody years of Oswiechim.

I felt sick during the film and closed my eyes several times, especially because one of the protagonists was a Romanian, thin as a skeleton, one of the few survivors.

The tour started shortly after and we left the administrative building and followed our guide through the famous gate past the barbed wire fence.

*

It’s hard to imagine the horrible things this place has seen, the amount of blood the soil has drank especially in a beautiful summer day and this is why the guide said it is best to visit the museum in winter, because then you can feel better the blistering cold and the horror that it brings.

 

Most of the blocks of Auschwith have been transformed into museum exhibitions showing photos taken illegally during the horrible years or after the liberation, documents kept by the Nazis, photos of the victims, hundred of thousand of personal objects of those who only left the camp as ash blown in the wind.

 

*

 

The spider’s web that was hovering over Europe

 

*

*

 

The money confiscated from a transport of victims from all over Europe

 

I do not know what visitors see when looking at the photos I am about to show you but I saw a million faces in those personal objects gathered in mountain sized piles.

*

I saw the kids wearing those tiny shoes I did not dare photograph, elegant women wearing those fashionable shoes, people filled with hope for a better life writing their names on those suitcases filled with their most precious belongings.

I saw terror beyond imagination in the eyes of those prisoners in the striped suits with the hair shaved, photographed like criminals and treated like animals for the guilt of being from a race the Fhurer decided to hate, being from a minority or simply for possessing something that the Reich wanted.

 

I closed my eyes filled with tears a million times and felt like fainting when I entered the room where tons of hair from the victims was being stored or when I saw the blankets made out of human hair destined for the German citizens.

 

I trembled when the calmly speaking but emotional guide told us so many heart-breaking stories with a strange tremble in his voice. I wanted to turn around and get out of that gate, stop in the green park just outside the gate and breathe deeply because in there I could not breathe properly, but I stayed.

 

I owed it to myself to know and see the truth and to those children with tears in their eyes too frightened to let the tears flow because that would have been a death sentence.

They stared at me from the grey walls and I looked at every little face and tried to make it a part of my memory because our memory is all they have and because such deeds must be lessons well taught in order not to happen ever again.

I took color photos during the tour but the weather was so nice and he green grass and the blue sky made the place look quiet, harmless and peaceful not the terrible place it really was. I decided to make them bw because this is the real color of that place and its history.

These are some of theimages carved in my memory about Oswiechim and Birkenau, some of them because the most terrible cannot be caught on camera:

The main gate at Birkenau the biggest death factory in Europe

*

 

*

*

*

*

If you ever happen to be in Poland you must go and see Oswiechim and never let pass by you what you will see and hear there.

End of the railway and the end of life for over a million people

 It is my belief that it will make you be a better person and you will realize that you live a happy, privileged life, that you should cherish more.

Photo of the Week II – 19

%d bloggers like this: