Din secretele Cretei: cheile Samaria

Câţi dintre voi, auzind numele Creta se gândesc la apă turcoaz şi plaje de vis ? Hai, fiţi sinceri, aproape toţi dacă vă imaginaţi în Creta sunteţi mai mult ca sigur pe plajă cu o băutură rece în mână, poate ceva cu umbreluţă, chiar.

Ei bine noi, trupa veselă, avem o mică obsesie cu munții şi nu concepem să mergem în vacanţă într-un loc fără să încercăm să ajungem în cel mai înalt punct accesibil oamenilor normali (asta ca să nu credeți că odată ce vom merge în Nepal vom vrea musai să urcăm pe Everest, dar un base camp nu se exclude).

Planificând turul de forţă din Creta am stabilit două obiective simple, dar esenţiale pentru echilibrul mare-munte: trebuia să parcurgem cheile Samaria şi să urcăm pe cel mai înalt vârf, Psiloritis. Ca de obicei, am atins doar unul din obiective, motiv temeinic pentru inevitabila dată viitoare.

CSI_5225

Dimineţi la Omalos

Cheile Samaria sunt cele mai lungi din Europa şi de departe cele mai spectaculoase chei pe care le-am parcurs vreodată, cu un relief atât de spectaculos că nu ştiam ce să fotografiez mai repede în cursa contra cronometru cu ploaia care ameninţa să ne strice ziua. Traseul are 16 kilometri de peisaje absolut spectaculoase şi formaţiuni de stânci care ar face, probabil, un geolog să plângă de fericire.

CSI_5509

Am ales să mergem în chei cu ajutorul unei agenţii de turism deşi aveam maşină închiriată pe durata sejurului, fiindcă circuitul complet al cheilor implică plecarea din munte, de la Omalos, parcurgerea cheilor la vale până la malul mării (Agia Roumeli) şi o cursă cu vaporul până la primul oraş cu cale de acces rutieră: Sougia.

Excursia a costat 20 de euro de persoană, incluzând transportul de la hotel şi înapoi, dar excluzând biletul de acces în chei: 5 euro şi biletul de vapor de la Agia Roumeli la Sougia de 10 euro. În total, cei mai bine cheltuiţi 35 de euro din vacanţa în Creta  pentru cea mai frumoasă, dar şi cea mai dureroasă zi, la propriu.

Samaria map

Am plecat din Chania pe 28 mai la ora 05:50 şi până în ora 09:00 ajungeam la Omalos, după un traseu spectaculos cu autocarul prin peisaje care ilustrau perfect  combinaţia mea preferată de cer albastru amestecat cu albastrul marii, munți, văi şi plantații nesfârșite de portocali, măslini şi lămâi.

După un scurt instructaj din partea ghidului privind traseul, punctele intermediare şi regulile foarte stricte ale parcului national ni s-au înmânat biletele de intrare în parc şi am început coborârea.

CSI_5251

La scurt timp după ce am plecat pe traseu avertizarea de ploaie i-a făcut pe reprezentanții parcului să decidă închiderea acestuia aşa că nu am fost asaltaţi de mia de vizitatori care parcurg zilnic cheile în sezon, dar am fost presaţi de ameninţarea ploii care nu este o treabă deloc plăcută într-un astfel de relief cu numeroase zone periculoase.

Traseul este foarte bine organizat, cu puncte de popas bine amenajate şi cu rangeri pe traseu care se asigură că totul este ok şi că turiştii mai mult sau mai puţin echipaţi fac faţă coborârii. Un singur detaliu m-a deranjat foarte tare, faptul că întregul traseu este parcurs de un hidos furtun negru care aproape a reuşit să îmi strice fotografiile, mai ales cele cu râul.

CSI_5559

În ciuda furtunului care arăta ca o rană hidoasă pe obrazul unei fete frumoase, traseul este extra mega spectaculos şi foarte ofertant din punct de vedere fotografic.

Eu nu am făcut decât să îi documentez sumar frumuseţea cât ne grăbeam să ajungem la mare înaintea ploii care ne tot ameninţa şi care transformase cerul într-o pâclă gri, deloc fotogenică.

Cam aşa arată traseul :

Am ajuns în Agia Roumeli cu 15 minute înaintea ploii, pe la ora prânzului, şi am petrecut câteva ore de leneveală plăcută lângă mare compătimindu-i pe săracii întârziaţi care veneau de pe traseu care mai de care mai plini de dureri şi muraţi temeinic de ploaia torenţială de care am scăpat ca prin urechile acului, nu fără repercusiuni.

IMG-20170605-WA0004

Repercusiunile parcurgerii traseului de 8 ore (lejer) în 4 şi jumătate au constat in febra musculară care ne-a bântuit vreo patru zile după traseul prin chei şi care ne-a transformat în roboţi dezarticulaţi pentru care coborârea din pat sau de pe trotuar era o aventură dureroasă.

Ca idee, dacă vedeţi prin Chania sau Iraklion turişti care se mişcă sacadat şi pentru care orice pas pare un chin puteţi să îi priviţi superior şi să le spuneţi cum ne-au spus nouă mai toţi vânzătorii de suveniruri: Oh, so you went to Samaria Gorge.

Fiindcă toate lucrurile se întâmplă cu un motiv, febra musculară atroce ne-a împiedicat să urcăm pe Psiloritis aşa că am decis să mergem în schimb într-o excursie de două zile în Santorini, o insulă care nu poate fi descrisă altfel decât ca “picture perfect”.

În concluzie, iubitori de natură, dacă ajungeţi în Creta nu neglijaţi să priviţi si către munte, fie el Psiloritis fie ele dureroasele. dar spectaculoasele, chei Samaria. S-ar putea să regretaţi puţin alegerea pe durata traseului care nu este deloc blând cu genunchii şi mai mult ca sigur mă veţi înjura groaznic în zilele de după, din chinurile durerilor de muşchi a căror existenţă era secretă, dar nu uitaţi că durerea trece, iar amintirile rămân.

Madeira şi ale ei levadas

Probabil că aţi observat pasiunea mea pentru insule în general din ultimele călătorii. Dacă se mai întâmplă să fie localizate pe lângă tropice  sau ecuator şi să fie vulcanice atunci cu siguranţă le iubesc.

csi_1948

Madeira

Îmi plac insulele nu doar fiindcă îmbină pe suprafeţe mici forme de relief foarte diferite şi evident, spectaculoase, dar şi fiindcă viaţa pe o insulă implică o mai mare apropiere între oameni, un adevărat simţ al apartenenţei la o comunitate, iar clima mai blândă face oamenii să fie mai relaxaţi şi mai prietenoşi.

Pe lângă toate astea, viaţa pe o insulă stimulează şi creativitatea şi inovaţia locuitorilor care trebuie să găsească soluţii ingenioase pentru a se descurca cu puţinele resurse aflate la dispoziţie.

Aşa s-au născut prin secolul 16, levadas, canalele de irigare specifice insulei Madeira, astăzi ajungând să acopere peste 2100 de kilometri şi reprezentând la început o metodă de a colecta apa de pe versanţi şi a o livra oriunde este nevoie pentru irigaţii, şi mai nou o  sursă de “materie primă” pentru micro hidrocentrale.

Fiindcă este tipic insularilor să fie creativi şi inventivi, levadas au devenit nu doar surse de apă ci şi trasee bine definite de trekking, motiv pentru care nu puteam să ratăm ocazia şi să nu explorăm o levada la pas.

Fiindcă nu am ales noi traseul, acesta nu a fost cel mai spectaculos, nici cel mai lung, dar a fost o plimbare plăcută într-un peisaj parcă desprins din visele mele: munte, mare, cer albastru, nori pufoşi şi vegetaţie luxuriantă în care să te tot pierzi.

csi_1788

Levada do alecrim s-a numit traseul  de doar 3 kilometri pe lângă o levada cu apă cristalină, traseu al cărui apogeu l-a constituit o cascadă drăguţă, numai bună pentru o baie în timpul verii.

Cum noi am aterizat în Madeira odată cu un val de frig tot ce am putut face a fost să explorăm lacul de la baza cascadei cu mijloacele din dotare, respectiv cu GoPro-ul, ce-i drept cu rezultate spectaculoase fiindcă deşi sunt artificiale, levadas sunt pline cu păstrăvi.

DCIM100GOPRO

Troutception

Cam aşa au arătat punctele culminante ale traseului, un amestec genial de natură dezlănţuită coabitând perfect cu intervenţia umană, creată cu un scop, dar şi cu respect pentru natură şi locuitorii ei de drept.

Fiindcă am parcurs doar vreo 3 din cei 2000 de kilometri de levadas am un motiv temeinic să revin cândva în Madeira, ca de altfel în cam toate locurile prin care am fost până acum, poate în afară de Sicilia cea consumatoare de neuroni, dar Sicilia este o altă poveste. 🙂

Până la neplăcutul subiect Sicilia vor urma, însă, poveşti frumoase cu mare, soare şi….balene.

%d bloggers like this: