Din secretele Cretei: cheile Samaria

Câţi dintre voi, auzind numele Creta se gândesc la apă turcoaz şi plaje de vis ? Hai, fiţi sinceri, aproape toţi dacă vă imaginaţi în Creta sunteţi mai mult ca sigur pe plajă cu o băutură rece în mână, poate ceva cu umbreluţă, chiar.

Ei bine noi, trupa veselă, avem o mică obsesie cu munții şi nu concepem să mergem în vacanţă într-un loc fără să încercăm să ajungem în cel mai înalt punct accesibil oamenilor normali (asta ca să nu credeți că odată ce vom merge în Nepal vom vrea musai să urcăm pe Everest, dar un base camp nu se exclude).

Planificând turul de forţă din Creta am stabilit două obiective simple, dar esenţiale pentru echilibrul mare-munte: trebuia să parcurgem cheile Samaria şi să urcăm pe cel mai înalt vârf, Psiloritis. Ca de obicei, am atins doar unul din obiective, motiv temeinic pentru inevitabila dată viitoare.

CSI_5225

Dimineţi la Omalos

Cheile Samaria sunt cele mai lungi din Europa şi de departe cele mai spectaculoase chei pe care le-am parcurs vreodată, cu un relief atât de spectaculos că nu ştiam ce să fotografiez mai repede în cursa contra cronometru cu ploaia care ameninţa să ne strice ziua. Traseul are 16 kilometri de peisaje absolut spectaculoase şi formaţiuni de stânci care ar face, probabil, un geolog să plângă de fericire.

CSI_5509

Am ales să mergem în chei cu ajutorul unei agenţii de turism deşi aveam maşină închiriată pe durata sejurului, fiindcă circuitul complet al cheilor implică plecarea din munte, de la Omalos, parcurgerea cheilor la vale până la malul mării (Agia Roumeli) şi o cursă cu vaporul până la primul oraş cu cale de acces rutieră: Sougia.

Excursia a costat 20 de euro de persoană, incluzând transportul de la hotel şi înapoi, dar excluzând biletul de acces în chei: 5 euro şi biletul de vapor de la Agia Roumeli la Sougia de 10 euro. În total, cei mai bine cheltuiţi 35 de euro din vacanţa în Creta  pentru cea mai frumoasă, dar şi cea mai dureroasă zi, la propriu.

Samaria map

Am plecat din Chania pe 28 mai la ora 05:50 şi până în ora 09:00 ajungeam la Omalos, după un traseu spectaculos cu autocarul prin peisaje care ilustrau perfect  combinaţia mea preferată de cer albastru amestecat cu albastrul marii, munți, văi şi plantații nesfârșite de portocali, măslini şi lămâi.

După un scurt instructaj din partea ghidului privind traseul, punctele intermediare şi regulile foarte stricte ale parcului national ni s-au înmânat biletele de intrare în parc şi am început coborârea.

CSI_5251

La scurt timp după ce am plecat pe traseu avertizarea de ploaie i-a făcut pe reprezentanții parcului să decidă închiderea acestuia aşa că nu am fost asaltaţi de mia de vizitatori care parcurg zilnic cheile în sezon, dar am fost presaţi de ameninţarea ploii care nu este o treabă deloc plăcută într-un astfel de relief cu numeroase zone periculoase.

Traseul este foarte bine organizat, cu puncte de popas bine amenajate şi cu rangeri pe traseu care se asigură că totul este ok şi că turiştii mai mult sau mai puţin echipaţi fac faţă coborârii. Un singur detaliu m-a deranjat foarte tare, faptul că întregul traseu este parcurs de un hidos furtun negru care aproape a reuşit să îmi strice fotografiile, mai ales cele cu râul.

CSI_5559

În ciuda furtunului care arăta ca o rană hidoasă pe obrazul unei fete frumoase, traseul este extra mega spectaculos şi foarte ofertant din punct de vedere fotografic.

Eu nu am făcut decât să îi documentez sumar frumuseţea cât ne grăbeam să ajungem la mare înaintea ploii care ne tot ameninţa şi care transformase cerul într-o pâclă gri, deloc fotogenică.

Cam aşa arată traseul :

Am ajuns în Agia Roumeli cu 15 minute înaintea ploii, pe la ora prânzului, şi am petrecut câteva ore de leneveală plăcută lângă mare compătimindu-i pe săracii întârziaţi care veneau de pe traseu care mai de care mai plini de dureri şi muraţi temeinic de ploaia torenţială de care am scăpat ca prin urechile acului, nu fără repercusiuni.

IMG-20170605-WA0004

Repercusiunile parcurgerii traseului de 8 ore (lejer) în 4 şi jumătate au constat in febra musculară care ne-a bântuit vreo patru zile după traseul prin chei şi care ne-a transformat în roboţi dezarticulaţi pentru care coborârea din pat sau de pe trotuar era o aventură dureroasă.

Ca idee, dacă vedeţi prin Chania sau Iraklion turişti care se mişcă sacadat şi pentru care orice pas pare un chin puteţi să îi priviţi superior şi să le spuneţi cum ne-au spus nouă mai toţi vânzătorii de suveniruri: Oh, so you went to Samaria Gorge.

Fiindcă toate lucrurile se întâmplă cu un motiv, febra musculară atroce ne-a împiedicat să urcăm pe Psiloritis aşa că am decis să mergem în schimb într-o excursie de două zile în Santorini, o insulă care nu poate fi descrisă altfel decât ca “picture perfect”.

În concluzie, iubitori de natură, dacă ajungeţi în Creta nu neglijaţi să priviţi si către munte, fie el Psiloritis fie ele dureroasele. dar spectaculoasele, chei Samaria. S-ar putea să regretaţi puţin alegerea pe durata traseului care nu este deloc blând cu genunchii şi mai mult ca sigur mă veţi înjura groaznic în zilele de după, din chinurile durerilor de muşchi a căror existenţă era secretă, dar nu uitaţi că durerea trece, iar amintirile rămân.

Advertisements

Valea Horoabei

Cel mai bun semn ca am imbatranit, pe langa numarul postarilor pe blog, este numarul iesirilor de weekend din ultima vreme. Evident, exista multe explicatii solide pentru faptul ca ne petrecem tot mai multe weekenduri ostatici in oras in loc sa colindam tara in lung si lat, dar exista o parte a inimii care nu vrea sa inteleaga cum vine treaba asta cu responsabilitati si cu atat mai putin notiunea de economie.

Cand inima ne impinge prea tare sa iesim din casa si din monotonie in ciuda caldurii si a oboselii cronice, ca niste oameni batrani si responsabili ne gandim unde am putea merge cel mai aproape. Asa se face ca acum vreo doua weekenduri am ales o destinate pasnica pentru tura/ plimbarea care avea sa sa dovedeasca foarte frumoasa si plina de surprize placute : Valea Horoabei.

Valea Horoabei are o reputatie de traseu periculos, un nemarcat vesnic amenintat cu inchiderea fiindca ar fi periculos si ar necesita acces doar sub supravegherea salvamont. Dupa ce am parcurs traseul cu usurinta, e drept, intr-o perioada in care apa lipsea cu desavarsire din zona stancoasa, nu vad niciun motiv pentru care traseul nu ar fi marcat si deschis publicului.

 

Desi nemarcat, traseul este usor de gasit datorita indicatorului imens care iti arata directia corecta dupa care tot ce trebuie sa faci este sa urmaresti firul vaii pana incepe urcusul lin pe langa apa. Dupa cateva minute de urcus abrupt apare prima cascada care iti confirma ca esti pe drumul cel bun.

Sincer, cand am auzit de valea Horoabei imi imaginasem un traseu asemanator cu cel din Valea lui Stan, dar partea stancoasa, care necesita atentie si catarare pe stanci cu ajutorul cablurilor si scarilor metalice, este mult mai mica, poate nu reprezinta nici 30% din lungimea vaii.

Cu toate astea, traseul este frumos, chiar spectaculos, cu caderi de apa frumoase, arcade, numai bun pentru o iesire relaxanta care nu rezulta in dureri de picioare si plamani in pragul imploziei.

 

Odata intrat pe firul vaii, desi ochii sunt obisnuiti sa caute marcajele, iti dai seama repede ca traseul poate fi unul singur si nu e loc de rataciri, desi am vazut un grup care parea hotarat sa mearga exclusiv pe unde nu trebuia.

Partea cea mai frumoasa a traseului este asta :

Imediat dupa zona dintre stanci traseul continua urmand firul apei printre jenepeni, vegetatie luxurianta si roiuri de musculite care mi-au amintit de traseul spre Vf Retezat. Dupa iesirea din vale, marcata de aparitia a doua stane, exista doua variante de traseu de intoarcere : in stanga spre saua Strunga sau in dreapta, un pic pieptis pana se iese intr-o poteca ce coboara apoi spre Padina.

Am incercat sa identific si sa marchez pe Google maps traseul si a iesit desenul de mai jos. Daca ma insel amarnic astept sa fiu linsata in piata publica sau pe vreun grup de facebook de montaniarzi infocati, altfel, sper sa va fie de folos imaginea.

Traseu Horoabelor si retur

Traseu V Horoabei si retur ( foto G Maps + my mad drawing skills)

 

Ideea este simpla, odata iesiti din zona de jnepeni, cand apar cele doua stane « in cadru », se urca spre dreapta 10 – 15 m pana se intalneste un drum care poate fi urmat pana jos in Padina in pas lejer.

_blog

De aici spre dreapta pana la poteca

Noi am avut placerea de a parcurge vreo trei sferturi de traseu in echipa largita dupa ce o intrebare legata de traseu ne-a facut sa ne marim grupul cu doi companioni, cu care am schimbat cu placere impresii despre orice si am mai baut si o bere la sfarsit de traseu.

DSC_4960_blog

Chiar ma gandeam ca tot mai des intalnim pe munte grupuri cu oameni morocanosi, care nu saluta sau o fac fara sa ridice privirea de la nivelul bocancului si ca vremurile cand legai prietenii pe munte sunt de mult apuse cand au aparut I si D sa ne arate ca lucrurile nu stau chiar asa, ca muntele e inca plin de oameni faini, trebuie doar sa ii descoperi in multitudinea de oameni pusi pe « cucerit » munti, bifat trasee si alte activitati competitive in sensul negativ al cuvantului, care nu lasa loc de comunicare cu « strainii ».

La initiativa nou descoperitilor parteneri de drum am improvizat un traseu de intoarcere inedit, pe firul raului prin valea Ursului ( daca am inteles corect), traseu improvizat care ne-a purtat prin apa, pe stanci si busteni pana in fara intrarii la manastire unde am avut parte de “bucuria” revenirii la civilizatie, sau cum se cheama  nebunia din Padina din weekend.

A fost o tura  plimbare frumoasa, cu vreme excelenta si o companie pe masura, asa ca ne pregatim cu nerabdare pentru “data viitoare”.

DSC_5099_blog

La “terasa” in Padina

Va urma un album, candva, probabil mai spre iarna. 🙂

P.S Va rog sa ma scuzati pentru lipsa acuta de diacritice, am observant ca scrisul in limba romana corecta si sfanta imi ucide creativitatea, iar corectorul meu este in vacanta asa ca va livrez un produs brut, de cizelat ulterior.  Daca sunt cuvinte cu sens ambiguu pe fondul lipsei de diacritice sau doar vreti sa ma luati peste picior puteti sa o faceti aici prin intermediul unui comentariu sau pe facebook, dar acolo doar dupa ce dati un like la pagina.

Altfel de eroi

Limitele există doar în mintea noastră. Propoziţia asta pare un clişeu până ce te lovesc în plin dovezile că lucrurile stau chiar aşa.

Vineri seara la refugiul A de pe Olimp, la 2100 m şi capătul unui traseu obositor de 3 – 4 ore şi 1000 m diferenţă de nivel mi-au atras atenţia doi băieţi care se ţineau de braţ coborând înspre refugiu. I-am urmărit cu privirea îndreptându-se spre copacul secular din zona de camping, iar unul din băieţi a îmbrăţişat copacul pentru a simţi cât este de mare.

Câteva secunde mai târziu am înţeles ce se întâmpla de fapt: băiatul care îmbrăţişase copacul era nevăzător.

Am fost prima care a tras concluzia cea mai la îndemână, că a venit călare pe catârii care transportă alimente şi bagaje de turişti comozi, dar am facut-o fără să îl judec, pur şi simplu crezând că este singura cale prin care un nevăzător poate ajunge acolo.

  • Oare urcă pe Mytikas mâine, au întrebat colegii mei de tura.
  • Nuuu, nu are cum, nu ai văzut traseul? Este imposibil!

Sâmbătă dimineaţă când ne echipam şi ne beam cafeaua la refugiu grupul de cu seară făcea acelaşi lucru….

A urmat una din cele mai frumoase lecţii de viaţă din viaţa mea de până acum, ba chiar una cu mai multe faţete.

În primul rând m-a impresionat puterea cu care un om cu un handicap fizic atât de sever poate face un traseu montan atât de dificil. Cum poate cineva să urce un munte „în întuneric”, bazându-se doar pe alte simţuri şi pe semenii săi în timp ce eu aprind lumina ca să merg până în bucătărie şi tot reuşesc să-mi accidentez câte un deget la întâlnirea cu mobila aşezată strategic nu ştiu si probabil nu voi înţelege niciodată.

În al doilea rând m-a impresionat devotamentul echipei datorită căreia a ajuns pe Mytikas şi inapoi. Baiatul cu rucsac gri din fotografia de mai jos este cel care l-a ghidat la fiecare pas pe traseul accidentat până pe Skala şi care mai apoi i-a ghidat fiecare picior şi mână în parte pe traseul dificil dintre Skala şi Mytikas, unul pe care oameni în toată firea ezită să se aventureze.

Să ai atâta răbdare şi putere încât să nu transmiţi decât încredere şi seninatate unui om a cărui viaţă depinde total de tine este incredibil. Să depui un efort susţinut timp de o zi întreagă, cu un rucsac uriaş în spate ghidând un nevăzător pas cu pas până pe Mytikas şi înapoi îmi pare o muncă sisifică, una pentru care nu îţi trebuie doar putere fizică, dar şi un echilibru mental şi emoţional extraordinar.

Am urcat pe Mytikas cu lacrimi în ochi şi cu mintea plină de gânduri de tot felul. Am fost depăşiţi de echipa cehă de câteva ori, i-am depăşit la rândul nostru şi le-am făcut loc pe porţiunile delicate spre Mytikas. Nu l-am spus că sunt extraordinari fiind convinşi că o simt, sau si mai bine spus, nu au nevoie să li se spună. Când faci aşa ceva nu o faci pentru laude, complimente şi like-uri pe facebook, o faci pentru ca asta simti şi ăsta eşti.

Nu există limite decât cele pe care le-am moştenit sau care ne-au fost impuse, dar ce forţă extraordinară au cele cu care am crescut, cât de greu cedează chiar şi în faţa dovezilor că oamenii obişnuiţi pot face lucruri extraordinare, şi ce paradox să ne arate că se poate tocmai cei cu care viaţa nu a fost deloc bună.

Îmi place să cred ca am coborât din Olimp un om mai înţelept, nu doar unul mai obosit şi mai pârlit de soare, şi îmi place să cred că asta e o lecţie pe care nu o voi uita uşor, prinsă în vârtejul unui trai haotic, dar în acelaşi timp comod. Timpul va spune dacă va fi aşa sau nu, dar dacă va fi aşa, va fi exclusiv meritul a doi oameni cu care am urcat din întâmplare un munte.

ascensiune

O tură cu cântec: Vihren ( partea a doua)

  • Mi-au furat sandalele!!
  • Ce???
  • Nu mai sunt sandalele lângă cort.
  • Păi unde le-ai lăsat
  •  Lângă cort, ca și tine, la intrare…
  • Ale mele sunt..
  • Nici ale mele nu sunt..
  • Ba, uite, ale tale sunt..
  • Nu, mai e doar una, cealaltă nu mai e…

Era 6 dimineața și mai câștigasem o oră de somn fiindcă la 5 era mult prea întuneric să strângem corturile. La trezire am descoperit că aveam cu 3 sandale mai puțin decât la culcare, două ale mele și una a Mădălinei.

Puțin mai târziu, cât încă bântuiam năuci în jurul corturilor căutând sandalele, un câine a venit nonșalant cu sandaua mea în gură, intactă.

Yuhu, săndăluțele mele frumoase și aproape noi, am zis, cu speranța că urma să îi găsesc și perechea în aceeași stare, fără probleme pe care să nu le poată rezolva un pachet de șervețele umede.

Potaia, văzând stropul de speranță din ochii mei, a hotărât să îmi strice visul și, până să ne strângem noi sacii de dormit și să ne pregatim de micul dejun, a apărut în gură cu ceva ce semăna vag cu sandaua mea.

Cât de vag? Păi cam așa:

:(

😦

 

  • Și eu ce fac acum? Merg acasă în bocancii de o tonă sau desculță?
  • Dar eu, mai că bâzâia Mădă care, în lipsa cadavrului săndăluței furate, spera în continuare să o găsească întreagă.

Fiindcă sandaua lui Mădă nu apărea, timpul trecea și mai aveam drum lung înainte, am mâncat în viteză și am pornit către cabana Vihren, lăsând corturile la uscat.

La 07:15 eram pe traseu, printre primii. Fiindcă am fost matinali, am găsit parcare chiar lângă cabană. Priveliștea, de cum începi să urci, este de vis, iar vremea se anunța minunată, în ciuda prognozei nefavorabile.

Inceputul traseului

Inceputul traseului

Traseul bandă roșie este relativ lejer, mai ales dacă nu te grăbești, dar noi ne cam grăbeam findcă trebuia să ajungem și acasă în aceeași zi. Grupul nu era tocmai omogen, așa că s-a fracționat ușor în două. Noul aparat foto, pe lângă că este mai greu, este și mai incomod decât vechiul și încă nu am găsit o modalitate de a-l transporta ușor și la îndemână.

Asemenea traseelor din Ro, traseul e estimat pentru supraoameni, la 3 ore. Peisajul mi-a amintit de Retezat și de traseul parcurs spre Vf. Retezat, fiindcă se urcă ușor, ușor mai multe terase, apoi se iese în creastă și de acolo începe urcușul adevărat către vârf, o piramidă impresionantă și, de ce nu, înspăimântătoare.

Priveliștile sunt de vis, crestele și lacurile zărite la tot pasul te lasă fără cuvinte. De unde știu toate astea? Păi parțial de la fața locului, parțial din povești, fiindcă, de data asta, neputând ține pasul cu ritmul alert al echipei, am hotărât să îi aștept la jumătatea traseului, lăsăndu-i să se grăbească spre vârf.

Am rămas pe un platou frumos, cu ochii în lacrimi, fără ceas sau telefon, plină de regrete, dar și conștientă că nu aveam timp pentru ritmul meu și că ritmul meu nu mai e nici măcar ce era odată, că obosesc prea tare să mai apuc să mă bucur de ceea ce văd și nu avea niciun rost să stric bucuria tuturor și tura în sine, încăpățânându-mă să mă târăsc către vârf, oricât de tare mă durea să rămân în urmă, văzând că merg mai departe oameni mult mai în vârstă decât mine, dar care aveau toată ziua la dispoziție și nu aveau de mers 10 ore cu mașina, imediat cum coborau de pe munte…

Cum a fost pe vârf

Cum a fost pe vârf

Am profitat de timp și de experiența în sine să mă bucur de peisaj și de liniște, de singurătate și de soarele fierbinte și, în două ore sau puțin mai mult, oamenii mi s-au alăturat, am mâncat de prânz și am coborât în ritm alert, doar coborârile sunt preferatele mele.

La ora 15:00 eram la un pas de Baderitsa unde ne întâlneam cu o frumusețe de țestoasă, beam o gură de apă rece, ne minunam de câte zeci de mașini erau parcate în zonă și ne grăbeam spre corturi, gândindu-ne dacă o să le mai găsim.

page 3

La corturi a urmat întâlnirea emoționanta a Mădălinei cu sandaua furată și între timp returnată. Am fost invidioasă când am văzut că a ei era ronțăită în proporție de doar 40%, pe când din a mea rămăsese doar talpa.

Am strâns corturile, acum uscate, ne-am bucurat că am coborât atât de repede văzând ce nori umpleau acum cerul și am fost cu greu convinsă că ar fi bine să îi las lui cuțu și cealaltă sanda, să se joace cu ea.

Drumul de întoarcere l-am parcurs în 10 ore, unii bucurându-se că au sandale, alții plângând că nu mai au, unii dormind, alții conducând. La miezul nopții trecusem de vamă și îi cântam lui Mădă la mulți ani pe o melodie specială și îi spuneam că ne pare tare rău ca nu i-am luat sandale de ziua ei.

A fost frumos, dar ar fi fost și mai frumos dacă ajungeam și eu pe vârf, ala că am un plan și o să-l pun în acțiune, imediat ce o să scap de febra musculară.

Detalii tehnice:

 

Traseu întors:  Bansko-Sofia-Ruse-București în 10 ore

Durata traseu spre Vihren: 3 ore la dus, 2.5 ore la întoarcere

Marcaj: banda roșie

Traseul este foarte aglomerat, erau sute de oameni pe el, iar porțiunea de drum cu 2 Km înainte de cabană era plină de mașini când ne-am întors.

Există apă pe traseu fiindcă merge în paralel cu un pârâu care izvorăște dintr-un lăculeț chiar inainte de urcarea in creasta.

Un alt traseu interesant din zonă, pentru cei fără rău de înălțime, este reprezentant de creasta Koncheto;

Benzina în Bulgaria este bună și mai ieftină decât în Ro, sunt nenumărate benzinării OMV și Gazprom unde puteți alimenta;

La dus am întâlnit un singur echipaj de poliție la pândă cu radarul ( în 700 de Km), iar la întoarcere niciunul;

 

Victime

  • Una bucată sandale mov, ronțăite cu mega entuziasm de un cățel simpatic
  • Una bucată sandale gri ronțătite de același individ
  • Una bucată telecomandă Nikon ( pierzător necunoscut)
  • Una bucată capac obiectiv pierdut de Mădă
  • Una bucată trepied uitat acasă ( unde nu îi place deloc)
  • Vânătăi, zgârieturi și febră musculară distribuite uniform între membrii expediției în loc de suveniruri

Temă pentru acasă

  • Robert trebuie să caute versurile melodiei “I would do anything for love” și să le traducă fără Google translate până la următoarea aventură;
  •  Subsemnata va organiza următoarea aventură, ceva mai pașnică și mai normal, sperăm;
  • Fiecare ocupant al mașinii gri va pregăti pentru următorul drum lung câte un CD cu muzica preferată cu care își va tortura partenerii de călătorie;

Cam asta a fost mica noastră aventură de oameni nebuni.

Şi ăştia suntem noi

Şi ăştia suntem noi

 Ne-au servit drept sursă de inspirație în planificarea turei:

În caz că v-a scăpat povestea zilei precedente, o găsiţi AICI

 Albumul:

Vihren (Rila Mountains)- August 2014

Nomads

Nomazi

Ciucas

Sunday walk in Ciucas

Sunday walk in Ciucas

Some days it’s worth the effort of waking up at 5 am in the morning (on a Sunday!) for a sight like this and all the others you can see in the  album inserted below. I especially enjoyed the clouds and the pine that will now on be known as my Christmas tree, but also the undercover bumble bee 🙂

Sunny day in Ciucas – April 2014

 

Photo of the Week II – 18

View from Iezer Papusa, near the lake, to Piatra Craiului, the stony almost white ridge in the backgroud.

%d bloggers like this: